Poate frica naşte raţiune?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Odată un aliat al Occidentului, de peste 35 de ani Iranul s-a afişat ca un actor profund iraţional, unul care nu întreţine relaţii diplomatice cu opozanţii săi ideologici, care nu este intimidat de sancţiuni economice şi al cărui unic scop este perpetuarea regimului său autocratic. Însă prezenţa unui inamic puternic la frontierele sale au pus într-o cu totul altă lumină comportamentul Iranului – o republică deja frământată de disensiuni interne.

Ascensiunea ISIS a reuşit să se evidenţieze ca o falie majoră a securităţii într-o zonă geostratetică deja catalogată ca fiind volatilă. Alimentat de către conflict şi supravieţuind în virtutea instabilităţii sistemice din aria sa de expansiune, Statul Islamic din Irak şi Siria şi-a găsit geneza într-o facţiune a Al-Qaeda, facţiune ulterior renegată de către organizaţia mamă în prima jumătatea a anului 2014. Câteva luni mai târziu ISIS reuşise să ajungă o grupare de sine stătătoare; o forţă veritabilă, ocupând teritorii vaste din Siria şi avansând rapid spre un Irak instabil şi vulnerabil.

În pofida faptului că este o organizaţie islamistă, ISIS caută tocmai anihilarea denominării musulmane şiite (majoritare în Iran, şi chiar şi în Irak unde în jur de 65% din cetăţeni sunt musulmani şiiţi) şi fondarea unui califat mondial ce ar funcţiona după interpretarea fundamentalistă a Şariei din perspectivă sunnită. Ceea ce puţini ştiu este ca idealul califatului mondial a fost modelat iniţial de către ideologii Al-Qaeda, ulterior fiind abandonat. Viziunea utopică şi martirizarea luptei împotriva necredincioşilor serveau ca instrumente eminamente retorice – Al-Qaeda renunţând odată cu asasinarea lui Osama Bin Laden la asemenea declaraţii, prin urmare şi la visul califatului. Dar acolo unde Al-Qaeda s-a temperat, ISIS a preluat retorica şi a făcut ceva ce mulţi credeau imposibil: a reuşit să obţină o serie de succese (din perspectiva lor) într-un timp fantastic de scurt (din perspectiva occidentului). În decursul a doar un an, ISIS a reuşit să recruteze mii de voluntari din toată lumea, să acumuleze resurse vaste (fie în forma banilor sau în alte forme, nelichide) şi să acapareze controlul aproape deplin în zone extinse din statele Orientului Mijlociu, în special Irak.

Tocmai prezenţa ISIS în Irak, anume apariţia unui pericol iminent la frontierele sale, a cauzat alterarea paradigmei comportamentale a Iranului de astăzi. Premergător anului 1979, Irakul nu era considerat o ameninţarea serioasă la adresa Iranului. Strategia de apărare a Teheranului, cu o forţă armată robustă şi aliaţi puternici (între care şi Statele Unite ale Americii) făceau din Iran o forţă de temut. Cu toate acestea, revoluţia din 1979 urmată de radicalizarea religioasă a statului a slăbit puternic forţele armate iraniene. Teheran şi-a pierdut atunci aliaţii, lăsându-se înconjurat de state arabe ce simţeau tensiuni nu doar din cauza rivalităţii de secole cu statul persian, ci acum şi din cauza agendei revoluţionare şiite. Tocmai în acest climat avea să pornească în 1980 războiul dintre cele două republici – Irakul atacându-şi vecinul după îndelungi dispute legate de frontiera dintre cele două state, regimul Hussein temându-se totodată că va pierde controlul asupra majorităţii (suprimate) şiite din Irak. După opt ani de luptă, armistiţiul avea să fie semnat. (continuarea articolului poate fi citită pe Trendscan.ro).

image

De ce se bucură Iranul de victoria lui Benjamin „Bibi” Netanyahu 

Thomas L. Friedmann susţine, într-un editorial pentru “NY Times”, că Benjamin Netanyahu va rămâne o figură marcantă în istoria Iasraelului şi asta nu pentru că urmează să devină cel mai logeviv prim-ministru, ci şi unul înzestrat cu cea mai mare putere într-un moment deosebit de critic.

Friedmann profeţeşte că Benjamin „Bibi” Natnyahu va deveni părintele soluţiei unui singur stat, deoarece a câştigat alegerile datorită, în mare parte, convingerii că nu va permite niciodată o separare între israelieni şi palestinieni. Aplicarea soluţiei unui singur stat înseamnă că Israelul va deveni, în timp, ori o democraţie non-evreică ori un stat evreiesc nedemocratic.

În opinia lui Thomas L. Friedmann, cel mai fericit de victoria lui Bibi, este preşedintele Iranului, Ayatollah Ali Khamenei, care vede în reuşită modalitate perfectă de a izola Israelul de restul lumii şi de a distrage atenţia de la acţiunile Iranului. Marii perdanţi ai alegerilor, alături de israelenii care nu l-au votat pe Netanyahu, sunt americanii evrei şi non-evrei care susţin Israelul. Friedmann se întreabă însă:

Câţi americani evrei apără soluţia unui singur stat în Washington or în campusurile universitare? Aipac (The American Israel public affairs committee) va face lobby la Capitol pentru soluţia unui singur stat? Democraţii şi republicanii vor susţine această soluţie?

Cu o zi înainte ca israelienii să meargă la vot, Netanyahu a fost întrebat, într-un interviu pentru siteul de ştiri NRG, dacă este adevărat că niciodată nu va exista un stat palestinian cât timp el va fi prim-ministru. Netanyahu a răspuns... (continuarea articolului pe Trendscan.ro)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite