O Românie fără MCV - un scenariu distopic sau o şansă de asumare a viitorului?

Ceea ce îngrijorează urmărind elemente din rechizitoriile DNA întocmite cu privire la diverşii oameni politici arestaţi sau condamnaţi în dosare de corupţie, manifestată sub diferitele sale forme, este nu atât dimensiunea caracatiţei politico-economice care a capturat România după 1989, pe care mulţi o intuiam, ci mai cu seamă caracterul său transpartinic şi anomia morală şi doctrinară a principalelor personaje anchetate.

Lideri naţionali sau regionali de partid, şefi de guvern sau ai unor autorităţi locale şi judeţene, europarlamentari, conducători de instituţii descentralizate, miniştri, consilieri locali, persoane influente din businessul autohton, din bănci sau multinaţionale îşi dau mâna pentru a controla şi exploata resursele bugetare, fondurile comunitare, pentru a obţine contracte mănoase sau titluri ştiinţifice şi academice într-o haiducie care întrece cea mai sordidă imaginaţie. În România, ca şi în alte state central-est europene, corupţia a încetat de mult să mai fie un comportament deviant al unor personaje hulpave, uşor de controlat şi de sancţionat la nivel social. A devenit un sistem. Se transmite de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta eşichierului politic, de la seniori la juniori, din mediul politic în cel economic şi din sectorul de business în cel politic. Personaje din lumea interlopă, anchetaţi sau condamnaţi penal, indivizi lipsiţi de scrupule sau lupi moralişti gravitează în jurul partidelor politice, fiind activaţi în perioada care precede campaniile electorale şi ulterior recompensaţi la bursa câştigurilor electorale, în funcţie de performanţele obţinute de partid şi de negocierile acestuia cu celelalte formaţiuni politice. Studenţii, elevii, tinerii intră în politică, în marea lor majoritate, nu mânaţi de idealul de a contribui la schimbarea comunităţilor unde îşi duc existenţa, nu pentru că ar crede în valorile şi doctrina partidului politic la care se afiliază (pe care, de multe ori, nici nu le cunosc, cu atât mai puţin reuşesc să le înţeleagă), ci pentru a a-şi asigura un loc călduţ la prada bugetară, ocupaţională sau simbolică pe care simt că o pot obţine în calitate de membri de partid, fiind împinşi adeseori de părinţi, rude, cercurile de prieteni. O carieră fără perspective poate fi resetată prin proptele politice.

În felul acesta, cultura corupţiei este perpetuată, cu consecinţe la nivel social şi economic dintre cele mai grave. Să ne surprindă, în aceste condiţii, faptul că instituţiile care au ca menire lupta împotriva corupţiei – în fond, parte a societăţii ele însele – nu reuşesc, de unele singure, să diminueze în mod considerabil acest flagel? Să ne surprindă faptul că partidele politice se zbat într-un vid ideologic şi doctrinar? Că traseişti politici notorii sau personaje din solda caracatiţei ajung în fruntea formaţiunilor politice din ţara noastră? Că societatea civilă este slabă, divizată şi lipsită de sprijin din partea statului, ceea ce impietează asupra capacităţii sale de a servi societatea? Că educaţia şi sănătatea sunt subfinanţate, ceea ce are consecinţe dintre cele mai grave asupra viitorului acestei ţări? Că un kilometru de autostradă ajunge la costuri exorbitante? Că administraţia şi instituţiile de stat sunt căpuşate de indivizi care-şi obţin poziţiile ca premiu pentru prestaţia politică? Că acestea sunt neeficiente? Că temele importante de dezbatere publică, de la cele europene la cele naţionale sau locale, nu sunt tratate în spaţiul public activ şi consistent, ci mai degrabă reactiv şi ineficient?

Să ne imaginăm că la un viitor Consiliu JAI României i se va oferi totuşi accesul la Spaţiul Schengen, ceea ce, în opinia mea, ar fi rezonabil, în condiţiile în care ţara noastră îndeplineşte criteriile tehnice necesare. Că Mecanismul de Cooperare şi Verificare impus de Comisia Europeană va fi ridicat.  Este clasa sa politică pregătită să accepte un DNA puternic şi independent, în absenţa constrângerilor MCV-ului? Este societatea civilă suficient de solidă, eficientă şi echidistantă pentru a supune unei monitorizări şi presiuni constante clasa politică şi instituţiile statului? Este sistemul de educaţie capabil să formeze tineri autonomi intelectual şi pregătiţi profesional, astfel încât să înceteze a mai fi socializaţi în vechiul stil dâmboviţean de a face politică? Este administraţia dispusă să-şi asume transparenţa şi deschiderea faţă de probleme cetăţeanului? Este presa dornică să-şi asume aducerea în prim-planul spaţiului public a temelor esenţiale pentru viitorul cetăţenilor români? Sunt dispuse companiile să reuşească în plan economic prin asumarea inovaţiei şi eticii în afaceri? Este societatea pregătită să sancţioneze derapajele instituţionale sau personale ale celor cărora le-a delegat puterea publică?

Este, cred, timpul ca aceste întrebări să fie readuse din foaier pe scena dezbaterii publice. Este timpul să ne pregătim să ne asumăm sarcinile ce ne revin nouă înşine în ceea ce priveşte modernizarea României. Este vremea pentru a ne reconecta şi de a ne aduce contribuţia la dezbaterile europene care pregătesc viitorul continentului nostru. De a ne asuma, cu maturitate, sarcina de a ne adresa întrebările esenţiale cu privire la viitorul nostru, de a lansa dezbateri publice pe aceste teme şi de a adopta strategii care să nu rămână doar papirusuri bune de păstrat în arhivă. Este timpul pentru reformarea şi consolidarea instituţională şi democratică, inclusiv sau mai cu seamă a partidelor politice româneşti. Este momentul pentru a ne lansa o nouă provocare ce constă în modernizarea generală a societăţii şi promovarea, în egală măsură, a autonomiei individului şi a solidarităţii sociale.