S-ar putea să fi greşit atunci când am spus că Teodor Meleşcanu este o proastă alegere la Externe, întrucât ar fi omul unor timpuri de retragere şi indecizie. Chiar dacă viziunea sa asupra lumii de azi nu ne este cu adevărat cunoscută (e şi vina presei care l-a ignorat), Teodor Meleşcanu ar putea fi tocmai omul cel mai potrivit pentru starea de descurajare şi dezorientare totală în care se găseşte diplomaţia românească. Adică omul care să imagineze un limbaj numai potrivit, prin echivocul său conciliant, pentru această situaţie de dezorientare, care nu se datorează unor persoane sau partide, ci ţine de întreaga evoluţie a ţării în ultimele decenii. Niciodată, parcă, de la admiterea în NATO si UE nu ne-am găsit într-o încurcătură mai mare, în ciuda faptului, desigur, că ea nu are dramatismul altor timpuri şi că nu există pericole propriu-zise iminente. Şi totuşi.

În ultimul deceniu, România a urmat politica dictată de americani în mai toate privinţele, aruncând în aer toate proiectele energetice propuse de Rusia, asociindu-se cu americanii pe diferite câmpuri de luptă, sfidând Europa occidentală în perioada administraţiei Bush şi apoi răsuflând uşurată când preşedintele Obama a readus concordia în relaţia cu Germania şi Franţa. Diplomaţia română se simţea eliberată de povara şi stresul de a evolua între cei doi poli de putere şi influenţă, regăsindu-se mai calmă într-un Occident „reunificat” după sciziunea provocată de războiul împotriva Irakului. Desigur, reununţând la anumite excese de zel pro-american (susţinerea integrării în NATO a Ucrainei şi Georgiei şi militarizarea Mării Negre) şi acomodându-se cu politica mai conciliantă a Germaniei în vecinătatea estică, diplomaţia românească a reuşit să se instaleze în câteva „certitudini”, care i-au conferit ceva mai multă siguranţă de sine şi coerenţă.

Niciodată, parcă, de la admiterea în NATO si UE nu ne-am găsit într-o încurcătură mai mare, în ciuda faptului, desigur, că ea nu are dramatismul altor timpuri şi că nu există pericole propriu-zise iminente.

Instalarea Scutului antirachetă a fost momentul de vârf al acestei „direcţii pro-Vest”, cum se spune în termeni de cod, care părea că statorniceşte, pentru multă vreme de aici înainte, o anumită configuraţie a lumii. Estimp, România şi-a conservat relaţiile în Orientul Apropiat (în Siria, în mod special, în ciuda războiului şi a retragerii ambasadelor occidentale) şi a căutat să profite rapid de reluarea legăturilor comerciale cu Iranul, având grijă să nu pericliteze relaţia cu Israelul. Tentativele anterioare ale guvernului Ponta de a ieşi din acest decor forţând o deschidere comercială către China au fost privite cu intransigenţă de cercurile dominante pro-americane, care le-au tratat ca erezii impardonabile. În linii mari, prin reinstalarea lui Traian Băsescu, după referendumul de demitere, linia „ortodoxă” pro-americană şi anti-rusă refăcuse fisura, păstrând orientarea „pro-Vest” nemodificată.

Astăzi însă problema nu mai este nesiguranţa loialităţilor interne, ci chiar cursul mare al lumii, care şi-a schimbat subit orientarea. Sau, cum spunea pe un ton de calmă decepţie cancelarul Angela Merkel în cadrul unei reuniuni recente a CDU: „Lumea s-a întors, parcă, cu capul în jos” (Der Spiegel). Posibilitatea care prinde contur, a unei înţelegeri ruso-americane, şi rolul incert pe care l-ar avea Germania în acest nou context, crează o mare dilemă pentru diplomaţia de la Bucureşti, care se vede brusc desprinsă din certitudinile sale. În Franţa, este foarte probabil ca alegerile să fie câştigate anul viitor de candidatul Republicanilor, François Fillon, un politician care nu a ascuns că doreşte o apropiere de Rusia şi în plus că aspiră să facă din Franţa în următorii 10 ani cea mai mare putere europeană. O provocare vădită adresată Germaniei, care a şi perceput-o rapid ca atare. Paradoxal, Germania care a întreţinut în ciuda „războiului rece” din ultimii ani cele mai strânse raporturi comerciale cu Rusia şi care s-a îngrijit permanent de întreţinerea unui canal de comunicare politică cu Moscova, pare a fi lăsată să exprime singură sentimentul libertar anti-Putin al Occidentului în versiunea sa încă nedivizată. Angela Merkel a fost prudentă, dar rece şi circumspectă în relaţia cu viitorul preşedinte Donald Trump, ceea ce nu ne lasă să întrevedem evoluţiile viitoare şi, cu siguranţă, diplomaţii de la Bucureşti îşi pun aceleaşi întrebări. Cu alte cuvinte, vechiul peisaj, nici el cu adevărat liniştitor, dar care sugera că se va fixa într-o imagine stabilă pentru o perioadă mai lungă de timp, a fost total bulversat.

Pro-americanismul însuşi nu va mai fi pe de-a-ntregul ce a fost, trecând la rându-i printr-un proces de reformulare.

În aceste împrejurări, diplomaţia românească se găseşte într-o situaţie de nesiguranţă pe care nu a mai trăit-o demult. Dar cel mai grav este că pro-americanismul bine implantat şi păzit cu mare vigilenţă de serviciile secrete (CIA, direct sau prin mijlocirea SRI pare a fi avut un rol mai mare de cât se bănuia în toate afacerile politice interne româneşti), trece el însuşi printr-o mare derută. În definitiv, ce înseamnă pro-americanism, dacă el va exclude adversitatea făţişă faţă de Rusia? Sau, şi mai grav, dacă noua administraţie americană va îngheţa capabilităţile militare din România? În plus, toate minorităţile libertare şi anti-ortodoxe care exultau de stilul şi orientarea prezenţei americane vor tinde la rândul lor să-şi retragă sentimentele şi să devină mai circumspecte dacă Donald Trump va lăsa să iradieze conservatorismul pe care îl sugerează. Ce va mai însemna atunci pro-americanismul de până acum? Şi cum se va împăca el cu cealaltă putere semnificativă, Germania, care ţine să fie prezentă, exercitând o supraveghere atentă a economiei româneşti? Prin urmare, pro-americanismul însuşi nu va mai fi pe de-a-ntregul ce a fost, trecând la rându-i printr-un proces de reformulare.

După toate aparenţele, dacă luăm în considerare absenţa oricăror luări de poziţie la nivel înalt şi tăcerea absolută şi, de fapt, incompetentă a Preşedintelui (a trimis, ce-i drept, o telegramă de felicitare preşedintelui ales, Donald Trump), diplomaţia românească e complet dezorientată şi aşteaptă, în prealabil, ca marile puteri să intre în dialog şi să ofere o indicaţie cu privire la noua configuraţie a lumii. Iată motivul pentru care, în ciuda a ceea ce am spus, Teodor Meleşcanu pare a fi o soluţie potrivită. Nu este însă o laudă, ci doar un fel de a spune că uneori instinctul colectiv îşi găseşte soluţii pe potriva firii şi înclinaţiilor sale.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle