O noutate stilistică pe scena publică

N-o cunosc personal pe doamna Laura Codruţa Kövesi. Nu am nici competenţa ultimă să mă pronunţ pe fondul problemelor tehnice legate de DNA şi dezbătute amplu şi pătimaş în presa de toate culorile. Mi se pare, totuşi, evident că tabăra anti-DNA e alimentată şi reprezentată preponderent de inşi cu un statut juridic neclar: fie suspecţi de felurite ilegalităţi, fie dovediţi şi condamnaţi ca infractori.

Articol preluat din Dilema veche

Carevasăzică hoţul ne fură portofelul, iar „opinia“ publică şi, mai ales, hoţul însuşi se supără pe cei care l-au reclamat şi pe completul de judecată! Nu exclud ca şi DNA-ul, ca majoritatea instituţiilor româneşti, să aibă fisuri, inadecvări, derapaje. Dar între un infractor eficient şi un judecător imperfect, rămîn de partea judecătorului. Cînd aud cuvîntul „corupţie“ nu la magistraţi mă gîndesc în primul rînd, ci la corupţii înşişi. Nu Justiţia e de blamat pentru imaginea proastă a ţării în materie de şmecherie lucrativă, ci şmecheria şi şmecherii. Or, la noi, tunurile sînt puse pe cei care se răfuiesc, mai mult sau mai puţin îndemînatic, cu delapidatorii. Delapidatorii, mai ales cei aflaţi în funcţii înalte, sînt uimiţi că cineva are tupeul să se lege de ei. Doamna prim-ministru a spus-o cu o candidă sinceritate: cum e posibil ca pînă şi un şef de guvern să fie anchetat?! E clar: trebuie făcut ceva! Trebuie să reformăm sistemul judiciar! Avem, slavă Domnului, oameni capabili să o facă: muncitori şi ingineri cu studii de Drept la fără frecvenţă, patrioţi gata să se jertfească (şi să-i jertfească şi pe alţii…) ca să nu se afle pe la curţi străine că ni se cam fură (adică ne cam furăm) izmenele…

Revin: nu despre fondul actualei dezbateri publice vreau să mă pronunţ. S-o facă Inspecţia Judiciară şi oricine (om sau instituţie) are legitimitate, competenţă şi credibilitate. Adică nu caftangii angajaţi cu ziua pe la diferite posturi de televiziune, nu psihologi „celebri“, nu cuconiţe nervoase, sigure pe autoritatea lor, nu exponenţi ai diverselor „familii“ (în sens larg, mafiot, dar şi în sens restrîns, căci e picant să observi că marii delatori ai momentului sînt tată-fiu-fiică, toţi trei soldaţi fideli, demnitari ai PSD). Ceea ce mă interesează, în articolul de faţă, este să semnalez o apariţie publică semnificativă, o croială umană insolită, fără echivalent (pînă acum) printre „vedetele“ comunităţii noastre.

Am asistat cu toţii la conferinţa de presă susţinută de doamna Laura Codruţa Kövesi. Eu, unul, mă declar (plăcut) surprins de ceea ce am văzut. Aveam dinainte un personaj calm, politicos, răbdător, gata să reacţioneze prompt şi civilizat la zgîndăreala mediocră, cu fălcile strînse, a unui grup de jurnalişti, care, de fapt, nu aveau de pus întrebări, ci de executat o misiune (o misiune de partid – sau de partidă –, o misiune de trust, sau ceea ce li se va fi părînd o nobilă misiune gazetărească: toate executate stîngaci, rudimentar, răguşit). Or, în genere, conferinţele de presă sînt previzibil anoste şi, stilistic, jenante. Cel întrebat e ori eliptic, evaziv, bîlbîit, ori băşcălios, agramat şi agresiv, ori solemn şi plat ca un bust de grădină publică. Dl Dragnea livrează un zîmbet greu de clasat între zglobiu şi sinistru, dl Tăriceanu are o expresivitate de afiş, dl Codrin Ştefănescu are „farmecul“ plebeu al unui cocălar vînjos, dl Ponta se poartă, de mulţi ani, ca un puber întîrziat, pe dl Iohannis îl admir cînd e diferit de ceilalţi, dar am rezerve cînd seamănă prea mult cu el însuşi, de la liberali şi USR nu ţin minte pe aproape nimeni, pe dl Băsescu nu mai ştiu de unde să-l iau, de vreme ce spune azi inversul a ceea ce spunea ieri. Pe scurt, nici o prezenţă publică nu mă poate trezi dintr-o somnolenţă depresivă. A reuşit doamna Kövesi. Avea ţinută, avea stil, avea iradierea normalităţii. Vorbea corect româneşte, vorbea despre subiect, nu despre ea însăşi, cu alte cuvinte, avea simţul firescului şi impostaţia comunicării cordiale (fără familiarisme) şi a disponibilităţii politicoase (fără strategii electorale). Mi-am spus, de îndată, că dacă măcar jumătate din figurile noastre publice ar semăna cu ea, ţara ar avea alt chip şi altă evoluţie. Nu e cazul. „Marii“ politicieni şi „marii“ gazetari bombăne. Lor le plac, mai degrabă, „cuminţenia“ anonimă a dnei Carmen Dan, replica fîşneaţă a dnei Olguţa Vasilescu, nivelul subliceal al dlui Valentin Popa, suficienţa tălîmbă a dlui Şerban Nicolae, înregimentarea crepusculară, de plastilină, a dlui Adrian Marius Dobre etc. Iar „analiştii“, adevăraţi dascăli ai naţiunii, fredonează şi ei cam aceeaşi melodie: noi, ăştilalţi, sîntem cu toţii nişte bieţi elevi corijenţi, într-o clasă la a cărei catedră se perindă, suveran, zi de zi, mari enciclopedişti, mari repere morale, elite atotştiutoare, uşor plictisite (cînd nu devin isterice) dinaintea ignoranţei noastre.

Încă o dată: nu mă grăbesc să dau verdicte, să distribui partizan albul şi negrul. Pot doar să presupun că furia dezlănţuită a celor care atîrnă, neobosiţi, de beregata DNA şi a conducerii sale ar putea fi, între altele, simptomul eficacităţii iritante a instituţiei. Cei loviţi lovesc. Hoţii strigă „hoţii!“ Dar, oricum, prestaţia de săptămîna trecută a dnei Laura Codruţa Kövesi e de natură să îmbogăţească niţeluş cromatica mai curînd descurajantă a momentului. Mai există încă oameni potriviţi la locul potrivit, mai există încă portrete prizabile, moduri decente de a vorbi, reprezentanţi ai instituţiilor democratice de care nu ţi se face ruşine. În rest, Dumnezeu cu mila!

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.