Ştiu, sună a teoria conspiraţiei. Ideea că am muşcat ca fraierii la povestea marginală a unui referendum lipsit de sens e încă puternică. A folosit-o şi Nicuşor Dan, o folosesc mulţi oameni de la care ai pretenţii atunci când privesc realitatea românească. Ce contează mai mult? Sursa ideii sau dimensiunea ei distructivă?

Cât îi consola pe cei din trenurile care mergeau către Auschwitz faptul că Franz von Papen crezuse că Adolf Hitler era un excentric pe care îl putea controla? Pare prea mult referinţa la Hitler în cazul de faţă? Ar fi bine să fie aşa, dar după ce extrema dreaptă americană a mărşăluit cu steaguri naziste şi tricouri cu Corneliu Zelea Codreanu, începe să-mi fie teamă de greşelile von Papenilor autohtoni, deşi aproape nimeni nu mai ştie cine a fost von Papen.

Să revenim la subiectul nostru şi la Coaliţia pentru Familie, cu „inocenta“ lor propunere de a defini familia în Constituţia României. Arată ca o linie trasă chirurgical prin sufletul societăţii româneşti. Scopul e clar şi simplu: de a dezbina şi de a crea conflicte. E un narativ în plină dezvoltare şi poate acest fapt împiedică oameni de bună credinţă să priceapă unde vom ajunge la final.

Întâi salvezi familia, după care ortodoxia şi creştinismul, iar la final te crezi singurul care poate salva Europa de ea însăşi.

Că o salvezi sau o distrugi rămâne o chestiune de perspectivă, nebăgată în seamă. 

Monstrul adormit

De unde ştim că planul va decurge aşa? Simplu: e o strategie care a fost deja aplicată în alte ţări europene, e discursul oficial al Kremlinului şi are o logică extrasă din idei europene care există de mai bine de un secol, uneori mai marginale, uneori în plin mainstream. Lenin, Hitler, Stalin, Mussolini, Zelea Codreanu, Ceauşescu şi cine mai vreţi dumneavoastră pe o listă care poate fi nefericit de lungă, toţi au vrut să-şi salveze societăţile care i-au produs. Salvarea e o idee atractivă şi puternic emoţională. Suntem deja în momentul în care toată lumea vorbeşte de nevoia României de a fi salvată, doar că nu avem încă o masă largă de oameni care să se fi decis de cine şi cum face acest lucru. Dezbaterea e în toi şi teamă îmi e că ne vom salva de noi înşine închizându-ne într-un subsol istoric.

De ce va prinde la noi? Avem tradiţia unei dezbinări profunde, cea de la începutul anilor '90, când devoţiunea pentru Ion Iliescu a rupt familii şi era capabilă să ducă la violenţe de stradă.

Nu uitaţi că minerii au venit în Bucureşti ca să salveze democraţia.

De atunci şi până astăzi, societatea românească s-a rafinat în dezbateri. A fost anticomunismul, a avut tranziţia însoţită de pseudopostranziţie, am trecut de anticorupţie şi am ajuns în postanticorupţie. Toate au definit grupuri de acţiune socială, au decis alegeri şi au format sau reformat partide. 

Deşi au fost tensiuni sociale majore, societatea a reuşit să rămână suficient de unită şi funcţională, cu procente uriaşe de susţinere a Uniunii Europene şi NATO. Asta, până acum, când magnitudinea subiectului nu mai permite nicio punte între tabere. Nu puteai ajunge la bătăi în stradă pentru că tu crezi sau te opui ideii de anticorupţie şi, de altfel, s-a văzut în iarnă că astfel de manifestaţii nu pot genera în violenţe din partea manifestanţilor. Dar ideea salvării are în ea sămânţa inconfundabilă a violenţei. Şi ideea străbate toate celelalte crezuri. Anticorupţia poate fi ruptă în tabere pro şi contra familie sau creştinism. Se vehiculează permanent teoria conform căreia tranziţia a dus la o formă de degenerare socială inspirată din multiculturalismul european care vrea să distrugă frontierele naţionale. Se cere o intervenţie radicală şi violentă. Practic, orice idee, oricât de nobilă ar fi ea, poate fi divizată folosind această linie vectorială. Subtil şi dramatic. E un proces lent, greu sesizabil din epicentrul conflictului, cât să te trezeşti prea târziu din coşmar.

Cine joacă în această piesă

Partidele. Politicul e paralizat de cele trei milioane de voturi ale Coaliţiei pentru Familie. Toate vor să tragă foloase din acest bazin.

PSD e oportunist şi dezinteresat de substratul discuţiei. Social-democraţii nu înţeleg ce rău ar fi ca discursul naţionalist din campania lui Victor Ponta să se întâlnească cu cel al Coaliţiei. Am mai spus-o şi o repet, cel mai facil duşman pe care CpF îl poate servi societăţii e mamutul corupt al PSD. Nu s-a rupt PSD nici la dispariţia lui Năstase, nici la excluderea lui Geoană şi nici la marginalizarea lui Ponta. Ca să citez din sociologul Barbu Mateescu, când va veni CpF cu tema interzicerii avorturilor, atunci să te ţii.

Femeile din PSD ştiu ce a însemnat pentru România tema avorturilor, tot marginală, vândută tot sub ideea de a salva naţiunea, dar cauzatoare de drame familiale uriaşe şi de inventarea unei întregi generaţii traumatizate, cea a decreţeilor. Atunci sa vedem conducerea PSD cum o mai scoate la capăt.

De partea opusă, PNL se marginalizează cu bună ştiinţă din lipsă de resurse şi de imaginaţie politică. Acapararea celui mai dezordonat partid din România de grupul neo-protestant din Ardeal îl conduce pe marginea prăpastiei. Dacă va câştiga cu această direcţie, PNL va trebui să se comporte ca atare şi să implementeze agenda conservatoare. Să-mi fie cu iertare, dar Ludovic Orban e ultimul liberal care să întrupeze ideea de disciplină conservatoare, capabil să mărşăluiască ore în şir prin oraş cu făclii şi steaguri. La fel de dezamăgitoare mi se pare şi cooptarea lui Mihail Neamţu, care îl cară pe umăr pe Adrian Papahagi, pe post de trompetă conservatoare. Dezamăgitoare prin calitatea mesajelor, prin oportunism şi prin nuanţa de moştenire descreierată a elitei intelectuale de dreapta de după 1990. O ţin langa cu sperietoarea socialist-marxistă-progresist-sorosită care vrea să îngenuncheze omul alb şi superior, ignorând conştient interesele naţionale şi schimbările demografice profunde prin care trece România. Cum ar veni, noii teoreticieni ai dreptei româneşti nu pricep nici interesul strategic al României, nici nu au vreo idee despre politică, de vreme ce nu pricep bazinele electorale existente astăzi. În apărarea celor doi trebuie spus că nu sunt la prima aventură dezastruoasă din care vor ieşi cel mai probabil şifonaţi, au mai trecut prin una cu Traian Băsescu şi cu Elena Udrea. Din păcate, nu au învăţat nimic. Revenind la PNL, dacă nu va câştiga electoral din această aventură, liberalii pot să se dizolve, pentru că nu-şi mai au rostul în politică. 

Şi ultimul pe listă, USR. În mai puţin de un an, au trecut de la o tânără speranţă la o speranţă moartă prea devreme. Apoi, a devenit din nou speranţă. Din motive care s-ar putea să fie mai degrabă personale decât doctrinare, USR s-a trezit peste noapte poziţionat antireferendum. Singurul partid care înoată contra curentului.

Dintr-o greşeală de calcul politic, Nicuşor Dan s-a cocoţat pe o stâncă şi şi-a închipuit că va fi un Prometeu recuperabil de către loialiştii săi. Şi a stat aşa agăţat până a rămas fără ficaţi.

Pseudo-eroul care a luptat împotriva poziţionării a dat un sens tocmai poziţionării, cât să transforme disputa sa personală într-o cauză politică. Ca să rezumăm, un partid tânăr, fără structuri, fără vectori de imagini care să funcţioneze ca o locomotivă, USR nu poate trăi decât din emoţia cauzei pe care tocmai şi-a găsit-o. USR e încă prea mic pentru o luptă atât de mare. E un partid în pericol să dispară dacă face două greşeli majore. Să lupte în continuare cu fostul lider al partidului, ceea ce îl va face să pară rupt de realitate, sau să îşi închipuie că poate construi o formaţiune politică reală fără să îşi ţină publicul aproape.

Instituţiile statului. Sunt ca Dacia de dinainte de 1989. Ridiculizate, necredibile şi de neevitat. Mişcarea antivaccinistă s-a construit pe neîncredere în stat şi în instituţiile sale. Un stat slab şi corupt nu prezintă încredere. Teoria că suntem sclavii multinaţionalelor care experimentează medical pe poporul român prinde de minune în absenţa capacităţii statului de a răspunde nevoilor cetăţenilor săi. Vina aparţine în proporţii covârşitoare clasei politice care a distrus instituţiile statului prin politizare excesivă şi prin corupţie. Şi antivaccinismul e doar un exemplu. ANAF e văzut ca duşmanul oricărui mic întreprinzător, taxele puse de stat sunt considerate un mijloc de spoliere a societăţii, sistemul de sănătate e la pământ, educaţia e mulsă sistematic şi funcţionează pe contribuţii ale părinţilor, poliţia e nefuncţională în mintea cetăţenilor care au nevoie de ea, autostrăzile sunt un vis, digitalizarea e plină de corupţie şi tot aşa. Citiţi sau uitaţi-vă la orice ştire din România şi o să vedeţi cantitatea de dispreţ uriaşă care există la adresa instituţiilor de la noi. Până şi trusturile-trompetă care sprijină puterea fac audienţă cu ştiri bazate pe ideea că România nu funcţionează şi că am ajuns o ţară nefuncţională. Adăugaţi la asta campania uriaşă de denigrare a justiţiei din ultimii aproape zece ani.

Încrederea în instituţii e vitală dacă nu vrei să te salveze fanaticii care vor folosi revolta publică ca pretext de haiducie politică şi socială. Există o excepţie notabilă, echipa de la Cotroceni.

Biserica Ortodoxă Română. Fără să mă pricep la treburile bisericii şi fără să îi comentez prea mult deciziile şi poziţiile, aş zice că BOR e în cea mai bună situaţie pe care a avut-o vreodată. Catedrala naţională, visată de o sută de ani, care se construieşte în curtea Parlamentului, şi e suficient pentru o astfel de concluzie. În plus, statul respectă Biserica, nimeni nu se amestecă în treburile ei, relaţiile sunt echilibrate. Doar că linia vectorială de mai sus trece prin mijlocul acestui echilibru şi riscă să-l afecteze major. O susţinere directă a referendumului şi a pretenţiilor CpF ar echivala cu un amestec în politicile publice de natură laică. Şi teama cea mai mare îmi e că, odată ajuns aici, nu se mai poate da înapoi. Din prea bine şi prea mult, îmi e teamă că BOR vede astăzi avantajul imediat şi nu dezastrul ulterior. Orice disrupere socială se termină mai devreme sau mai târziu. Şi la finalul ei se va căuta un vinovat. Ar fi dramatic să ajungem acolo, pentru că ar exista o şansă reală ca vinovatul de serviciu să se găsească cel mai rapid şi facil în Dealul Patriarhiei. Ar fi trist şi tulburător social un astfel de lucru.

Contextul defineşte realitatea

Vocaţia noastră de Gică Contra e confirmată încă o dată de situaţia europeană. În anii '90 eram ruşinaţi de incapacitatea noastră de a merge pe drumul democraţiei şi al modernităţii. Ion Iliescu şi oamenii săi temporizau orice reformă în timp ce ţările din jurul nostru treceau cu viteză maximă pe lângă noi. Eram exemplu negativ al Europei de Est, ţara în care minerii băteau studenţi în centrul Capitalei, iar preşedintele le mulţumea pentru ajutor. În treacăt fie spus, dispreţul la adresa PSD care a dăinuit până astăzi îşi are rădăcinile în această depresie naţională, în lipsa de înţelegere a istoriei şi a impotenţei manifestate în actul modernizator. După un sfert de veac, suntem într-un nou moment de gicăcontrism, din nou altfel. Cei care ne întreceau la toate capitolele, de la economie la comportament democratic, pică unul câte unul în ghearele iliberalismului, ale protecţionismului şi ale politicilor naţionaliste.

România rămâne senină şi calmă, singurul bastion al democraţiei est-europene, în ciuda unui guvern plin de incompetenţi. Iarăsi pe dos, dar de partea bună a istoriei. 

Această situaţie are o pildă pentru toţi cei enumeraţi în analiza de mai sus. Când te apuci să judeci emoţional, ar trebui să îţi tragi două palme, să te uiţi în oglindă şi să te întrebi dacă după puseul iniţial de adrenalină eşti capabil să supravieţuieşti. Ei bine, şocul anafilactic al referendumului pentru familie va trece mai devreme sau mai târziu. Şi după ce va trece, o să judecăm la rece cine a fost înţelept şi cine nu.