O să mai avem preşedinte?

În câteva discuţii (fie ele profesionale sau “la o cafea”) pe care le-am avut în ultima vreme, mi s-a întâmplat să mă trezesc în faţa unei întrebări-cheie: “totuşi, cine va fi preşedinte?”. Mai sunt vreo 10 luni până alegeri şi răspunsul e tot mai greu de dat. Şi, oricum am pune problema, tot prost iese.

Chiar dacă va fi adoptată noua Constituţie şi funcţia prezidenţială va rămâne fără prea multe atribuţii (trecând brusc de la preşedintele-jucător la preşedintele-decor), locatarul de la Cotroceni tot important va fi. Măcar simbolic, pentru că aşa suntem învăţaţi de istorie şi de soartă, să privim spre Vodă şi să ne întrebăm, dacă nu ce face, măcar ce părere are despre una şi alta. Dar asta e altă discuţie. Problema serioasă mi se pare amorţeala publică pe această temă.

USL se luptă din toţi rărunchii cu “dictatorul Băsescu”, care nu va mai candida, şi între două certuri interne anunţă că îl va susţine pe Crin Antonescu. Pe dreapta, Mihai Răzvan-Ungureanu şi Cătălin Predoiu au fost anunţaţi drept candidaţi, dar publicul nu prea a băgat de seamă. Iar dacă îşi vor menţine raritatea şi inconsistenţa apariţiilor publice, se vor mira că nu-i votează lumea. Se zvoneşte că Mişcarea Populară o va lansa pe Elena Udrea la prezidenţiale. Dar rămâne mai întâi de văzut dacă greu încercatul popor român e dispus să accepte nu o anume candidată, ci ideea de femeie-preşedinte. (La cât de puţine femei sunt în Parlament, mă tem că trebuie să amânăm subiectul încă vreo 20 de ani). Teodor Meleşcanu a spus într-un interviu că i-ar plăcea să ajungă într-o funcţie în care să folosească ceea ce ştie. (Ghici ciupercă ce-i?). Dacă – totuşi – PSD şi PNL se vor certa de tot, cel mai mare partid al ţării va trebui să aibă un candidat propriu la preşedinţie. Cine să fie? Victor Ponta? Păi cum, cu o Constituţie care nu-i lasă aproape nicio putere? În acest caz, am avea un fel de “preşedinţie colectivă” a baronilor din partid. Sau Mircea Geoană (care are avantajul că a mai trecut o dată prin asta)? Ca să meargă, ar trebui scos de la păstrare, reambalat şi-napoi la lume dat. Şi încă repede.

Toţi aceştia – poate şi alţii – s-ar putea să candideze. Pe dedesubt se ţes planuri, se fac strategii, se croiesc reţele de influenţă, se face (ca să mă exprim elegant) fundraising. Dar, până la urmă, mai e nevoie şi de niscaiva milioane de voturi. Cine poate fi cât de cât liniştit că le-ar putea obţine? Nimeni.

Dacă ne uităm pe un sondaj recent realizat de INSCOP, constatăm că toţi politicienii înşiraţi mai sus (şi alţii) sunt “beneficiarii” unor mari cote de neîncredere. Sociologii ştiu să facă analize complexe şi să tragă concluzii corecte, dar eu, ca simplu cetăţean, constat, privind graficul sondajului, că niciodată, din 1990 încoace, n-a existat atâta neîncredere în politicieni. Până şi Mugur Isărescu e “pe negativ”: 44,9% declară că au “multă şi foarte multă” încredere în guvernatorul BNR, 48% declară că au “puţină şi foarte puţină”. Şi încă-i bine. Pentru celelalte personaje politice de vârf, cota de neîncredere e între 50 (Klaus Iohannis) şi peste 80% (Elena Udrea şi Dan Voiculescu). Sigur: e doar un sondaj, opiniile se schimbă, mai e şi marja de eroare, până la alegeri multe se pot întâmpla etc., etc. Dar, cu toate astea, nu se poate nega un fapt: poporul nu-i mai vrea “pe ăştia”. Iar partidele nu sunt în stare să producă “alţii”. Cetăţenii vor vota iar după logica “răului celui mai mic”. Oricum am da-o, tot prost va ieşi. Când “capetele de afiş” ale politicii româneşti adună atâta neîncredere din partea cetăţenilor, democraţia este şubredă, indiferent cine va ieşi preşedinte.