Articol preluat din Dilema veche

E drept că, uneori, dacă nu eşti atent, dai senzaţia nu că „faci pe prostul“, ci că eşti chiar prost. Fapt e că referinţa la inteligenţă şi prostie e mult mai puţin prezentă pe scena publică decît ar fi cazul. Sînt preferate injurii groase, cu trimitere mai curînd spre vicii de comportament şi de caracter decît spre vicii de gîndire. Orgolios, românul preferă, s-ar zice, să fie taxat drept „corupt“, „hoţ“, „canalie“, „lichea“, „mincinos“, „mitocan“ decît să i se pună la îndoială inteligenţa. Admite că nu i ies toate pasienţele, că are şi el „păcatele“ lui (omeneşti), că poate fi rău de gură, iute la mînie, uşor de ispitit spre mici sau mari derapaje. Dar să nu-i spui că „nu-i merge mintea“! Românul e „dăştept“! Atît de „dăştept“, încît ştie să preschimbe şi prostia, dacă e prea evidentă, în virtute: „sînt prost de bun…“, „prost am fost!“ (cu sensul: „m-am lăsat fraierit de cumsecade ce sînt“), „mare prostie am făcut!“ (cînd n-am obţinut profitul aşteptat, după ce am făcut ceva „bun“).

Şi totuşi, în tot ce faci, balansul între inteligenţă şi prostie e definitoriu. Poţi fi o lichea inteligentă (mai exact, „şmecheră“) sau o lichea perdantă, nătîngă. Poţi să furi ca prostul sau ca „băieţii deştepţi“. Poţi fi corupt ca o loază sau ca un mafiot de anvergură. Poţi mirosi a canalie de la distanţă sau poţi să-ţi ambalezi manevrele publice în aşa fel încît să fii descoperit drept „canalie“ abia în al 12-lea ceas. Asta nu înseamnă că un defect grav devine mai puţin grav sau mai „simpatic“ dacă se asociază cu oarecare inteligenţă. În nici un caz! Numai că asocierea dintre dejecţie şi prostie e mai direct ofensatoare, mai grosolană şi mai greu de acceptat cînd e „stilul“ cuiva ajuns în rîndurile „elitei“ politice. Prostia harnică, prostia ţanţoşă, prostia volubilă, încîntată de sine, e respingătoare şi, de fapt, inexplicabilă. Prostia nu e doar neînţelegere. E şi ne-simţire. Ce fel de alcătuire lăuntrică trebuie să ai ca să crezi că vei rămîne veşnic în funcţie, că nimeni n-o să-ţi descopere vreodată malversaţiunile, că poţi s-o faci lată, acoperit de o imunitate eternă? Cît de prost trebuie să fii ca să-ţi ascunzi averile prin pereţi şi prin cavouri? Sau să-ţi trînteşti, neînfricat, o vilă hollywoodiană în văzul lumii, fără să-ţi treacă prin cap că, la un moment dat, o să fii luat la întrebări? Şi cîte altele…

Două exemple din realitatea imediată. Dna primar general (obrăznicuţă, drăgălaş-castratoare, cochet-soldăţească, viril-partinică) decide să organizeze un tîrg de sărbători în Piaţa Victoriei, acolo unde, de cel puţin un an, au loc proteste antiguvernamentale. Decizia cu pricina nu se poate pricepe decît în două feluri: A) Dna primar e atît de… candidă, încît n-a făcut nici o asociere între ideea de a organiza feerii zglobii dinaintea Guvernului şi posibilitatea unor reacţii de protest din partea „rezistenţilor“. Una-i una, alta-i alta! B) Dna primar a crezut că pune o piedică zdrobitoare (şi foarte „’oaţă“) eventualelor tentative de „acţiuni“ de stradă. Ambele variante dovedesc o radicală inaptitudine de a gîndi politic în mod adecvat şi, „cu toată dragostea“, un tristuţ acces de stupiditate. Rezultatele s-au văzut.

Alt exemplu: la parada organizată cu ocazia Zilei Naţionale asistă, cum e şi firesc, preşedintele ţării, alături de foştii preşedinţi (cu excepţia, justificată medical, a dlui Ion Iliescu), prim-ministru, foşti şi actuali miniştri (Apărare, Interne), oficiali de rang înalt (Avocatul Poporului, preşedintele CCR, procurorul-şef al DNA, şefi de partid etc.). Ostentativ, omul doi în stat (preşedintele Senatului) nu socoteşte necesar să fie de faţă. La fel, omul trei în stat (preşedintele Camerei Deputaţilor). De ce? Sînt „certaţi“ cu Cotroceniul! Şi „pedepsesc“ Preşedinţia printr-o absenţă simbolică. Cei doi domni se comportă, deci, ca şi cum ar fi fost invitaţi la un chef de cartier şi trag chiulul pentru că s-au supărat pe patronul restaurantului. E ca şi cum ostaşul ar spune: „Nu ies la atac! Nu-mi place căpitanul!“ Domniile lor nu fac nici o deosebire între umorile proprii şi un eveniment sărbătoresc, de anvergură istorică. Mari patrioţi de vorbe, pun mai presus o antipatie privată, o luptă politică de conjunctură, de rolul public pe care, dată fiind poziţia lor în stat, sînt obligaţi să-l asume. „I-am tras o lui Iohannis!“ – îşi vor fi spus ei între ei, făcîndu şi cu ochiul. În realitate, „au tras o“ ţării, românilor şi – nici n-or să creadă, nici n-or să-nţeleagă – şi-au tras-o lor înşile. Au dovedit, prosteşte, că, pentru ei, micile calcule de gaşcă, ţîfna provincială, de funcţionar ofuscat, au mai multă greutate decît simbolurile naţionale. Puteau fi nobili, dovedind că nu amestecă borcanele, puteau fi abili, demonstrînd că ştiu să salveze aparenţele, pe scurt, puteau fi inteligenţi. Dar au preferat, jigniţi, să întoarcă spatele ţării. De dl Tăriceanu nu mă mir prea mult. Nu mai am nervi să ţin evidenţa la zi a „naivităţilor“ sale… Dar pe dl Dragnea l-aş fi crezut niţel mai şmecher. Mă rog, nimeni nu e perfect…

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.