Nevoia de exorcizare la Cotroceni

Când unii intelectuali îi scriu o scrisoare preşedintelui, iar acesta se conformează cerinţelor lor, înseamnă că societatea civilă funcţionează şi că sfera publică de la noi este în deplinătatea puterilor sale. Problema rămâne însă aceea dacă nu cumva presiunea unui grup de interese (pozitiv în cele din urmă) se poate transforma în ostilitatea altor participanţi la dialogul public de la noi.

Anunţul făcut de Tatiana Niculescu Bran, care susţinea că va fi purtătorul de cuvânt al preşedintelui Iohannis, a fost confirmat de încă neinstalatul locatar de la Cotroceni. Este o decizie bună, profesional vorbind. Să alegi un fost jurnalist la BBC şi un scriitor remarcabil într-o astfel de poziţie publică este, în principiu, de bun augur. Pe locul ocupat de un Bogdan Oprea, fost ziarist la Adevărul de Seară şi descins din curtea Elenei Udrea, se întoarce un jurnalist cu şcoală de BBC World Service, ca şi Valeriu Turcan, de altfel.

Şi mai relevant este, însă, faptul că anunţul de numire a venit la foarte scurt timp după ce grupul de presiune (şi dialog social) de la revista „22” a publicat o scrisoare deschisă, prin care contesta posibilele numiri de consilieri prezidenţiali. Nu este întâmplător nici faptul că Tatiana Niculescu Bran a debutat cu Spovedanie la Tanacu (în 2006), la editura Humanitas şi că, anul următor, a publicat Cartea judecătorilor la aceeaşi editură condusă de către Gabriel Liiceanu, unul dintre semnatarii protestului public. Cum devine o garanţie a democraţiei mioritice apartenenţa la un grup de presiune publică? De fapt, întrebarea pe care trebuie să o punem este cum pot nişte luări de poziţie să afecteze procesele decizionale la nivelul unor instituţii ale statului? Cum pot nişte „privaţi” să constrângă un şef de stat să acţioneze într-un anume fel? De unde provine puterea unei simple scrisori?

Aşa cum arăta Jürgen Habermas în studiul său clasic despre sfera publică, în democraţiile contemporane procesele decizionale sunt puternic influenţate de către discuţiile din „piaţa ideilor”. De la comentariile de cafenea, până la protestatarii virtuali din mediul online, există nenumărate grupuri care se implică în dialogul social şi care exercită presiune. Toţi fac parte din sfera publică, toţi insistă într-o direcţie sau alta. În cacofonia democratică de azi, unde oricine se poate exprima, modelul lui Habermas explică de ce procesele publice de deliberare critică şi de negociere a părerilor în faţa opiniei semenilor noştri (constituiţi în publicum) duce la schimbare socială. O idee compromisă în mod public, pusă la îndoială în mass media şi golită de legitimitate de către cei implicaţi în dialogul colectiv, va fi abandonată.

Scrisoarea deschisă către Iohannis şi celelalte care au însoţit-o sunt un excelent exemplu pentru modul cum funcţionează puterea extraordinară exercitată de către grupuri aparent fără putere politică. Deşi Klaus Iohannis este (sau va fi foarte curând) cel mai puternic om din statul român, iată că nu poate să ia propriile decizii şi chiar poate fi obligat să acţioneze într-un mod anume, dorit de către nişte oameni care nu sunt în sfera imediată a puterii, care nu sunt aleşi de cetăţeni şi nici nu au autoritate instituţională. Este clar că Iohannis a reacţionat direct la această scrisoare a intelectualilor şi, mai mult, că este condiţionat de acest tip de constrângere. Ea exercită o presiune extraordinară, manifestată printr-o simplă intervenţie scrisă.

În sensul clasic al funcţionării democraţiilor şi societăţilor libere, influenţa publică se valorifică prin acţiuni comunicative. Presiunea este pusă în practică prin autoritate publică. O voce recunoscută din spaţiul public, care afirmă că reflectă opinia concetăţenilor, prin expunerea în public a unor reacţii, va dispune de putere. Folosindu-şi expertiza, liderii de opinie care se implică în procesele deliberative, tranzacţionează valori şi principii, explică acţiunile figurilor politice, ori abordează diverse subiecte, pe care le tranşează prin argumentaţie raţională. Deliberarea „în public” aduce după sine o funcţie normativă, exercitată şi de către intelectualii noştri, care au luat adeseori o poziţie politică.

Spunând la ce se aşteptau „din partea institutiei prezidentiale”, autorii scrisorii au stabilit indirect o strategie politică, iar denunţând o „reţea de aranjamente” din spatele deciziilor noului preşedinte al României, semnatarii scrisorii au putut să pună la îndoială puterea unui politician. Ei îi spuneau preşedintelui „de ce a fost votat” (ca şi când cineva ar şti exact acest lucru) şi stabileau priorităţi naţionale pentru un politician care a primit voturile a milioane de români (fără efortul lor direct). Normativitatea se face prin auto-amplasarea pe un piedestal moral. Fiind personalităţi recunoscute în domeniul lor, participanţii la dezbaterea publică pot să spună cine este „bun” şi cine este „rău”, cine trebuie să ocupe o funcţie şi cine nu. Cu cât sunt mai omogene aceste grupuri, cu atât creşte influenţa lor. Din păcate, împărţirea de etichete de bună purtare şi atribuirea de valori nu mai este o trăsătură a argumentaţiei, ci o expresie a propagandei. În istoria recentă a României asemenea „scrisori deschise” au fost lansate adeseori, cu aceleaşi scopuri. De la „Scrisoarea celor şase” care au criticat regimul Ceauşescu, până la scrisoarea Elenei Stancu, adresată lui M. R. Ungureanu, mesajele publice sunt instrumente de influenţă politică. Adeseori, ele sunt parte a activităţii unor grupuri de interese şi, de cele mai multe ori, reprezintă intenţiile unor grupuri de presiune.

Desigur că grupurile de presiune sunt, conform lui Jürgen Habermas, la fel de importante pentru funcţionarea unei societăţi ca şi politicienii şi instituţiile statului. Există grupuri de presiune cu forţă mai mare sau mai mică, care au la rândul lor propriile interese. Nu oricine enunţă păreri în mass media şi nu orice emitent de acţiuni comunicative va avea impact. Autoritatea unor figuri în sfera publică este, evident, diferită, la fel cum va fi diferit impactul mesajelor transmise.

Numai că, aşa cum se întâmplă şi în problema de faţă, efectul oricăror acţiuni comunicaţionale asupra imaginarului social colectiv este cu dublu tăiş. Uneori grupurile publice dominante impun oameni şi păreri. Atâta doar că există numeroase „publicuri” (în România ca şi în alte părţi), care şi ele participă la circulaţia de idei şi valori. Prin urmare mi se pare evident că se va produce o presiune reactivă faţă de numirea doamnei Niculescu Bran. Faptul că romanul Nopţile patriarhului tratează controversata figură a unui patriarh al Bisericii Ortodoxe şi legăturile acestuia cu legionarii şi comuniştii, sau că celebrele sale romane non-ficţionale au adus în prim plan practicile din ortodoxie legate de exorcizare, nu vor ajuta pe termen lung prezidenţiei lui Iohannis. Iar dacă pe lista consilierilor acestuia vor apărea alte nume, precum Alina Mungiu-Pippidi, al cărei CV include o celebră piesă de teatru care a scandalizat Biserica Ortodoxă la Iaşi, se va contura un mediu de ostilitate, cu potenţial de disensiune în sfera publică. În condiţiile în care se aud voci paranoice, care fac portretul robot conspiraţionist al unui preşedinte luteran, care ar coagula în jurul lui inamicii ortodoxismului naţional, tipul de consilieri pe care şi-i apropie preşedintele poate reprezenta pe termen scurt o împăcare a cerinţelor unor „publicuri” intelectuale, dar şi o potenţială ameninţare din partea acelora care îi sunt ostili.

În contextul în care palatul Cotroceni este vacantat de către un preşedinte care s-a hrănit din ostilitate, poate că o exorcizare a acestui mod de a face politică ar trebui să pornească de la refuzul intervenţiei oricărui grup de presiune asupra administraţiei publice.