Exact aici trebuie văzută dezvoltarea durabilă, în sensul că este nevoie ca simultan cu preocuparea pentru dezvoltare, pentru creşterea nivelului de trai etc., să existe preocupare pentru resurse. Este evident că dezvoltarea conduce la numeroase beneficii, la obţinerea de profit sau la îmbunătăţirea nivelului de viaţă al oamenilor, dar toate acestea se fac cu anumite costuri: cu cât profitul este mai mare, cu atât mai mult este sărăcit mediul (să ne gândim la defrişări pentru a se construi clădiri sau pentru agricultură).

Este lăudabil că organismele internaţionale au elaborat strategii unitare pentru ca toate statele lumii să aibă un ghid unitar de acţiune, să aibă ţinte comune şi, mai ales, să fie permanent preocupate nu numai pentru dezvoltare, dar şi pentru sustenabilitate. Un asemenea document este Agenda 2030 pentru dezvoltare sustenabilă elaborat de ONU în 2015, la sesiunea din New York. Prin cele 19 obiective majore stabilite, ONU trage un serios semnal de alarmă cu privire la nevoia urgentă de dezvoltare durabilă, responsabilă a tuturor ţărilor lumii.

La rândul ei, Uniunea europeană a elaborat câteva documente în acest sens, între care amintesc Un viitor durabil al Europei, din iunie 2017. UE îşi propune să fie un fel de locomotivă a dezvoltării durabile, avându-se în vedere că în acest spaţiu există multe ţări care îndeplinesc foarte bine criteriile dezvoltării durabile (în special, ţările nordice, Suedia, Norvegia etc.).

Din păcate, România se află mult în urmă, deşi avem o strategie naţională (din 2008), aflată în prezent în plin proces de actualizare; coordonarea noii strategii îi revine recent înfiinţatului departament de dezvoltare durabilă, din cadrul Guvernului României, condus de către Laszlo Borbely.

Problema României nu este însă lipsa de strategii; mai mult, eu sunt convins că anul viitor se va putea finaliza actualizarea strategiei, astfel încât acest aspect să fie remediat. Problema este alta: ne lipsesc planuri operaţionale, sectoriale, ministeriale, inter-ministeriale etc. care să asigure punerea în practică a strategiei. Este nevoie de o bună coordonare şi colaborare între numeroase structuri guvernamentale, non-guvernamentale, societate civică, mediu de afaceri, mediu înconjurător etc., astfel încât că toţii să reuşească să colaboreze pentru a se îmbunătăţi nivelul de dezvoltare durabilă al României.

Din păcate, România se află mult în urmă, deşi avem o strategie naţională (din 2008), aflată în prezent în plin proces de actualizare.

Dacă este să vorbim de prezent, deci de punctul de plecare, şi să avem ca orizont 2020 (atingerea nivelului mediu actual al ţărilor europene la principalii indicatori de dezvoltare durabilă) sau 2030 (apropierea de nivelul mediu al ţărilor europene din anul 2030), vom găsi ceva extrem de dezamăgitor: la toate capitolele (în acord cu indicatorii oficiali, europeni), România se află pe ultimele locuri din Europa, ba chiar, în câteva cazuri ne apropiem periculos de nivelul din Africa.

Faptul că aceste situaţii se cunosc de multă vreme, şi că guvernele României nu au reuşit să facă prea mult, arată nevoie urgentă de preocupare pentru dezvoltarea sustenabilă. România are nevoie urgentă de strategii, de planuri operaţionale, de planuri de lucru, de oameni pricepuţi şi responsabili care să identifice probleme şi apoi să acceseze fonduri pentru a rezolva acele probleme, dar şi, sau mai ales, de voinţă politică.

Nu pot încheia fără să subliniez exact acest aspect: paradigmatic este Călin Popescu Tăriceanu, preşedintele Senatului, fost prim-ministru, fost ministru, care susţine introducerea în strategia de dezvoltare durabilă a unor măsuri de slăbire a independenţei justiţiei.