Marx, marxismul şi comunismul (II)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Una dintre cele mai grave erori în orice interpretare este extrapolarea. Dintr-un text sau o operă reflexivă, care formează un întreg, se ia doar o parte, chiar o părticică, aceasta fiind extinsă asupra întregului, de la care s-a plecat.

În articolul menţionat, Andrei Pleşu enumeră mai multe enunţuri din Marx-Engels, care legitimează violenţa, sau care sunt incompatibile cu etica universală. Aceste enunţuri nu fac parte nici din „Manuscrise“, nici din „Capitalul“, ci din opera numită „ideologică“ („Manifestul Partidului Comunist“, „Ideologia germană“ etc.). Extrapolarea este o eroare umană universală, pe care o întâlnim oriunde şi oricând. Ideologul nazist Goebbels a găsit „argumente“ pentru expansiunea hitleristă, nu doar în textele lui Nietzsche (în care Voinţa de putere este conceptul central), ci şi în opera lui Imm. Kant, adică în Estetica sa („Critica puterii de judecare“). Acolo, tratând despre conceptul de Sublim, Kant îl ilustrează prin mai multe exemple, unul dintre ele fiind Războiul, dacă acesta este purtat - precizează Kant - prin respectarea Regulilor artei militare. Evident, Goebbels preia doar conceptul Războiului, dar uită şi teoretic, dar mai ales practic, de precizarea privind Regulile „artei războiului“. Dar, de ce să mergem aşa de departe!? În zilele noastre, cei ce se referă la perioada comunistă din România (mulţi fiind foşti comunişti fermi, fervenţi) nu recurg, oare, la aceeaşi extrapolare a unor părţi-părticele asupra întregii epoci ceauşiste, petrecută şi deja apusă?

Dar aici se petrece şi un fenomen invers, de disociere şi răsturnare a relaţiei dintre formă şi fond, dintre explicit şi implicit, dintre pretext şi mobil, la care ne-am mai referit. Binomul PSD-ALDE a câştigat alegerile cu un „Program“ care îşi propunea obiective fantasmagorice, deci imposibil de atins. Pe un loc central se afla creşterea salariilor şi a pensiilor, însoţită de reducerea taxelor. Scopul subtil era aici nu „satisfacerea nevoilor mereu crescânde ale maselor“, cum se spunea pe vremea comuniştilor, ci era pur şi simplu câştigarea alegerilor, prin prezenţa la vot a celor mulţi şi săraci, nu a celor puţini şi bogaţi. S-a ajuns la o criză datorită decalajului progresiv dintre venituri şi cheltuieli, decalaj subliniat şi de Preşedintele Klaus Johannis. Dar, oare cum poate fi rezolvat decalajul dintre venituri şi cheltuieli!? De mai multă vreme, cei mai calificaţi economişti subliniază că decalajul nu poate fi soluţionat decât prin creşterea investiţiilor în  sfera producţiei / producerii de valori noi, inexistente anterior sub Soare. Altfel, tot împărţim şi reîmpărţim doar ceea ce avem, până nu mai avem nimic. Dar, această ipoteză raţională de lucru, nu reia oare, fără să ştie şi să vrea, raportul stabilit de Marx între forţele de producţie şi relaţiile de producţie, al cărui efect benefic va ajunge până la „uriaşa suprastructură spirituală“!? Într-un târziu, forţaţi de împrejurările de ei înşişi creeate, până şi actualii oameni ai puterii înclină spre această ipoteză de lucru. Aceasta poate însemna că atât economiştii calificaţi cât şi oamenii puterii - cum este vicepremierul Viorel Ştefan - ajung să fie „marxişti“, dar fără să ştie şi fără să vrea (adică „volens-nolens“).

Într-un film, rulat după 1989, un personaj formulează un enunţ simplu şi clar: „La originea oricărei mari averi, se află o escrocherie perfect mascată“.

Orice am face, orice am spune, tema şi problema fundamentală a vieţii economice este producerea valorii. Tradiţional, valorile se produc repetitiv, adică se obţine aceeaşi calitate, în aceeaşi cantitate. Odată cu apariţia progresului, valoarea sporeşte - calitativ şi cantitativ - şi astfel apare plusvaloarea. Putem să-i spunem oricum altcumva - supliment, adaus, spor, valoare adăugată/added value -, dar Marx în „Capitalul“ i-a spus „plusvaloare“. Or, problema fundamentală care apare aici este dublă, adică nu este doar aceea a producerii plusvalorii (problemă tehnică), ci şi aceea, sau mai ales aceea a împărţirii ei  între proprietari şi producători (deci, problemă de echitate a repartiţiei). Astăzi, în scumpa noastră patrie  co-există două tipuri de proprietăţi (privată şi de stat) şi nu am putea spune că este vorba de o „co-existenţă paşnică“ a lor. Parlamentul are dificultăţi în elaborarea Legilor tocmai pentru că se mişcă între exigenţele celor două tipuri de proprietăţi. În limbajul lui Bulă, Parlamentul încearcă să împace „capra personală“ cu „varza socială“. De aici, dificultăţile pe care Olguţa Vasilescu le întâmpină în elaborarea „Legii salarizării unitare“, care pare mai degrabă unică decât unitară. La baza ei ar trebui să stea echitatea, concept fundamental definit încă de Aristotel şi preluat de la acesta de către Marx. Cum se împacă echitatea cu toate sporurile „speciale“, de care se bucură doar anumite grupuri-grupuleţe profesionale şi mai ales „aleşii poporului“, majoritatea acestora fiind mult în afara oricărei profesiuni calificate!? Intră aici şi „harababura“ colocvială iscată în jurul pensiilor, cu cei 1-2-3 piloni de susţinere (actualizând cântecul cu „Podul de piatră s-a dărâmat /A venit Dragnea şi l-a luat“). Scurt şi cuprinzător: după anul 1989 a urmat un proces lent, dar progresiv, de „polarizare socială“, încât azi societatea noastră - care pare un Întreg unitar - se împarte între cei mulţi, dar săraci, şi cei puţini, dar bogaţi. Din moment ce „lupta cea de clasă“ a fost desfiinţată şi este interzisă prin Lege, oare care este calea prin care am putea soluţiona această revoltătoare „polarizare socială“? Într-un film, rulat după 1989, un personaj formulează un enunţ simplu şi clar: „La originea oricărei mari averi, se află o escrocherie perfect mascată“. Or, după 1989 am asistat la serii succesive şi încrucişate de „excrocherii mascate“, încât sarcina demascării, asumată de DNA şi de Laura Codruţa Kovesi, a crescut şi ea, şi nu dă semne că s-ar apropia prea curând de încheiere.

Tema violenţei intră în acelaşi registru problematic. De la textele ideologice ale lui Marx-Engels până azi, oare nu a mai existat violenţă în istorie, iar dacă a existat, ea se datorează acelor texte!? Participanţii la evenimentele din 1989 nu au recurs la violenţă (că de o parte, că de parte opusă) ca urmare a lecturii textelor lui Marx. Nici evenimentele de pe arena internaţională (de la revolte, la războaie) nu izvorăsc din lectura acelor texte. Dar, violenţa există şi azi, în timp de pace, în ţara noastră, sub ochii noştri, sau în urechile noastre. Putem identifica aici o mişcare contradictorie, paradoxală. În anul numit al „revoluţiei“ (1989), fiind prezentă doar în unele oraşe ale ţării, violenţa a fost una maximă, fiind însoţită de morţi şi răniţi. După mişcarea minerilor, violenţa a început să scadă în intensitate, dar s-a generalizat la scara întregii societăţi, cu grade variabile de intensitate.  Selectăm aici doar trei zone în care violenţa îşi face simţită prezenţa şi azi.

Toate partidele numite „de stânga“ (social-democrate, socialiste, comuniste) pleacă de la Marx-Engels. A nu recunoaşte acest fapt evident, este o dovadă sau de incultură sau de rea-credinţă.

1) Sătui deja de tot felul de promisiuni deşarte, afişate de partide şi de guvernanţi în programele lor, oamenii au început să iasă în stradă, în ceea ce se numeşte „mişcarea străzii“. Deşi se manifestă paşnic, oamenii îşi exprimă nemulţumirile şi revolta faţă de tot felul măsuri şi legi, unele dintre acestea având ca scop tacit tocmai protejarea infractorilor, a celor îmbogăţiţi „peste noapte“ (adică „noaptea ignoranţei noastre“, ei fiind „băieţi deştepţi“ şi „fetiţe isteţe“);

2) În mass-media, violenţa este la ea acasă, atât violenţa verbală - cu epitete care ar putea rămâne tăcute în Dicţionar -, cât şi violenţa non-verbală, sau gestuală, de la tonul vocii până la privire. Pentru J.P. Sartre, ochiul (privirea) poate ajunge un instrument de subordonare, până la desfiinţare, a celuilalt (altul-tău). Exemple de violenţă verbală găsim şi în textele teoretice. Chiar şi aici, în „Adevărul“, cu prilejul aniversării a 200 de ani de la naşterea lui Marx, au apărut mai multe texte, între care cel al lui Andrei Pleşu este unul eminent. Au mai apărut însă şi alte texte, între care cel al lui Traian Ungureanu - Juncker, călugăr marxist - poate fi dat ca model de negativism, de violenţă dusă până la ură (nu chiar „ura cea de clasă“). Îmi îngădui să nu citez nimic din acest text, scris de un jurnalist şi politician cam înclinat spre traseism. Oricum, toate partidele numite „de stânga“ (social-democrate, socialiste, comuniste) pleacă de la Marx-Engels. A nu recunoaşte acest fapt evident, este o dovadă sau de incultură sau de rea-credinţă. Pe de altă parte, actualul PSD, condus de Liviu Dragnea, nu este ceea ce se numeşte el (adică Social-Democrat), aşa cum nu sunt eu popă, deşi port barbă.

3) Violenţa s-a generalizat treptat, la scara întregii societăţi, la nivelul a ceea ce numim viaţă cotidiană. Că acasă în familie, pe stradă sau în autobuz, la coadă la „preţuri reduse“, sau la „vizele de plecare afară“, violenţa verbală şi cea non-verbală marchează atmosfera generală în care ne ducem viaţa noastră cea de toate zilele, viaţă care este doar una.

P.S. Pentru destinul istoric - în ţara mea, România - a temei şi problemelor analizate în acest text, mi se pare semnificativ primul catren din volumul de versuri „Între lume şi cuvânt“, scris de poetul moldovean Archip Cibotaru. El sună şi răsună aşa: „Între lume şi cuvânt / Între răsărit şi apus / Parcă, am aflat că sânt / Parcă, mi s-a spus că nu-s“.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite