Pentru un copil căruia i se tăiau unghiile din carne pentru ca mai apoi să şi le expună pe batistă, cu buricele degetelor aproape sângerânde, curajul de a sta împotriva nedreptăţilor de orice fel, de a protesta, nu a venit natural. A fost un virus care s-a instalat pe nesimţite, cumva ca un cancer, în laboratorul unui oraş în care fabricile s-au închis subit şi în care mafia îşi desfăşura afacerile, la propriu, o masă mai încolo de locurile adolescenţei mele.

În câteva zile, împlinesc 26 de ani şi nu mă gândesc decât că ar trebui să mă ridic şi să plec, să fac ceea ce părinţii mei nu au îndrăznit niciodată, ei— oamenii care m-au învăţat două frici: faţă de Dumnezeu şi frica faţă de sistem. Să nu deranjez niciuna dintre entităţi, să am grijă ce spun pentru că se poate întoarce împotriva mea la un moment dat. Tot părinţii mei m-au mai învăţat ceva: să nu fur. Acum— când mafia din adolescenţa mea este la închisoare, mafia maturităţii mele este bine-mersi, apare la televizor şi formează guverne. Am crescut cu ea, ne-am maturizat împreună. M-a învăţat să dau mită şi să nu am încredere în promisiuni. M-a înrăit mai mult decât a făcut-o învăţătoarea care trecea printre bănci cu rigla tocită, chiar şi mai mult decât medicul care a refuzat să-mi consulte bunica de 80 de ani şi cine ştie câţi alţi bunici.

Acum— când mafia din adolescenţa mea este la închisoare, mafia maturităţii mele este bine-mersi, apare la televizor şi formează guverne. Am crescut cu ea, ne-am maturizat împreună. M-a învăţat să dau mită şi să nu am încredere în promisiuni.



Sunt tânăr şi am ajuns în punctul în care muncesc doar pentru a rămâne într-o bulă, cât mai ferit de realităţile sociale ale majorităţii, în zona de siguranţă a oamenilor care îşi permit să se ducă şi în altă parte decât într-un spital public. Dar bula în care îmi imaginasem că o să rămân s-a tot spart şi m-a catapultat fix unde nu mi-am dorit să ajung: în mijlocul unui protest sau, poate cât de curând, în realitatea socială a altei ţări decât cea în care m-am născut. Şi oricât de mult mi-am dorit să nu ies în stradă când a fost nevoie, să nu trebuiască să urlu pentru a fi ascultat, nu am avut încotro. Şi la fel, de-aici înainte.

Pentru că acum trăiesc cu teama constantă că aş putea ajunge un caz social, un fragment dintr-un articol al Casei Jurnalistului care investighează neglijenţele monstruoase ale unui medic, trecute cu vederea şi perpetuate, parcă pe linie ereditară, de mafia maturităţii mele: de la asistentele medicale până la anumiţi miniştri. Sunt, poate, paranoic— aşa cum mă şi vrea mafia maturităţii mele. Mă vrea supus, şi dacă nu supus, atunci afară din ţară, mă vrea plecat, încă unul în procentajul cu virgulă din diaspora. Ceea ce probabil se va şi întâmpla la un moment dat, când mafia maturităţii mele va reuşi să mă fure de tot.

Mă vrea supus, şi dacă nu supus, atunci afară din ţară, mă vrea plecat, încă unul în procentajul cu virgulă din diaspora.

Imaginea unui condamnat la închisoare care formează guverne este înfiorătoare şi nu pot să schimb nimic. Aici sunt, aici suntem. În faţa unui televizor sau pe internet, privind spectacolul de putere al unui condamnat la închisoare care numeşte drept miniştri alţi condamnaţi la închisoare. Comentăm frenetic, dar suntem total neajutoraţi şi poate fără speranţă. Din mijlocul acestui spectacol, eu sunt încă un copil ai cărui părinţi se ceartă şi tot ce-mi doresc e să fug de-acasă.