Linii şi figuri (II)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În curând, se vor împlini 25 de ani de la înfiinţarea PSD. O aniversare este o sărbătoare, iar fără sărbători, după cum spunea şi poetul Goethe, timpul s-ar scurge monoton, într-o eternitate pustie. Ca sărbătoare, aniversarea este şi un prilej de aducere aminte a timpului trecut sau petrecut, deci a unui bilanţ, ca şi un prilej de proiectare a viitorului.

Că eşti un simplu spectator, sau un agent activ al istoriei, cu ocazia unei sărbători aniversative, poţi să cazi binişor şi pe gânduri.


Un mare gânditor, adică Hegel, formulează propoziţia „Istoria ne învaţă că din istorie nu învăţăm nimic”. Propoziţia pare evident paradoxală şi vine în contradicţie cu ce am învăţat noi în liceu de la marele orator roman Cicero. Acesta a formulat faimosul enunţ „Historia magistra vitae”, adică „Istoria este învăţătorul vieţii”. Mai mult, parcă evadând din istoria reală într-un spaţiu poetic, acelaşi Cicero afirmă că, dincolo de vârsta noastră reală, avem vârsta Istoriei pe care o cunoaştem. Cele două enunţuri – al gânditorului şi al oratorului - sunt evident contradictorii şi, probabil că adevărul este undeva pe la mijloc, nu ştim precis unde. Oricum, ambele enunţuri pot fi argumentate, iar aici voi argumenta doar primul enunţ, al lui Hegel.


El vrea să ne spună că Prezentul unei societăţi este singurul cu adevărat  real, pe când Trecutul şi Viitorul sunt de altă natură. Viitorul este doar probabil, iar în acest sens şi Lucian Blaga spunea că „Nu ştim pe ce cale viitorul se apropie”. Cât priveşte Trecutul, acesta poate fi refăcut, reconstruit în variate forme, chiar din perspectiva Prezentului. În acest sens, am putea formula enunţul general:  În timp, Istoria se face înainte şi se reface înapoi. Prezentul, doar el fiind real, este şi singurul presant şi ne determină să facem sau să nu facem ceva sau altceva. Altfel spus, Prezentul este o problemă de viaţă şi de moarte. La nivelul cel mai elementar, dar şi pe plan spiritual, ne „hrănim” cu ceea ce ne oferă Prezentul acum şi aici, şi nu cu amintirile Trecutului sau cu utopiile Viitorului. Dar, dacă din istorie învăţăm că, de fapt, nu învăţăm nimic, înseamnă că este firesc sau este normal ca istoria să se repete. Ea nu se poate repeta niciodată aidoma, identic, tocmai pentru că împrejurările Prezentului se schimbă, după legi  sociale sau după regularităţi, pe care încă nu le cunoaştem bine. Din acest punct de vedere, toate cărţile de „Filosofie a istoriei”, ca şi cele de „Doctrine socio-politice”, pot fi trimise liniştit la anticariat.
 

În câteva dintre articolele postate, am revenit asupra temei numită „greaua moştenire”, lăsată de fosta societate. Ea poate fi văzută şi ca o conservare inerţială a trecutului socialist în prezentul capitalist, dar poate fi văzută şi ca o repetare a istoriei, dar în alte condiţii, care sunt ale prezentului. Voi ilustra această situaţie  prin două exemple, pe care le-am menţionat doar în trecere, în textele anterioare.
 

Pe vremea comuniştilor, ziua de 23 august era o zi de sărbătoare naţională. Actul de la 23 august 1944 era considerat unul de răscruce. El era definit mai ales prin prefixul „anti”, adică „anti-fascist” şi „anti-imperialist”, după care, la sfârşit, mai venea şi pozitivul „eliberare naţională”. Se ştia, chiar dacă nu se ştia prea bine, că am scăpat de dracul cel verde (Verde-Împărat) şi am dat de tatăl lui cel roşu (Roşu Împărat).  România o apucă pe drumul socialismului, iar ziua aniversativă de 23 august, de la an la an, devine tot mai  bogată, mai fastuoasă, organizată de singurul partid politic, PCR, în frunte cu fruntaşul ajuns erou în viaţă, adică Dictatorul. Anii trec cum trec, dar se petrec, încât se ajunge şi la aniversarea a 25 de ani, deci un sfert de secol, de la actul istoric cu pricina. Atunci, în mass-media s-a petrecut un eveniment oarecum ieşit din comun, care mi-a rămas pregnant în memorie. Dacă aveam un singur partid, cu o „unitate monolită, incompatibilă cu fracţiunea” şi un singur „părinte al patriei socialiste”, ajuns erou încă în viaţă fiind, intra în logica istoriei să avem şi un singur post de televiziune, adică TVR. Câtorva dintre realizatorii de la TVR le-a trecut prin cap o idee nemaipomenită. Au plecat de la prim-secretarii de partid pe judeţe şi au răscolit în arhive. Acolo, prim-secretarii erau tineri, adică trăiau în primii ani ai socialismului şi au rămas în diverse fotografii ale timpului de altădată. Realizatorii de la TVR alternau imaginile din interviul luat în prezentul de atunci, cu fotografiile din trecut, ale demnitarilor comunişti. Contrastul era izbitor, fiind accentuat şi de faptul că fotografiile trecutului erau în alb-negru, iar imaginile „pe viu” erau viu colorate.

În fotografii, în ipostazele lor de revoluţionari, erau nişte tineri aflaţi pe ogoare sau lângă diverse uzine, care le vorbeau „maselor populare” aflate, adică aduse, în preajma lor. Erau, fără excepţie, slabi şi sărăcăcios îmbrăcaţi, dar privirile lor erau aprinse de lumina viitorului, el însuşi luminos, iar gesturile lor ferme indicau fără echivoc drumul care trebuie urmat neabătut. Aceleaşi figuri, după un sfert de secol, arătau cu totul şi cu totul altfel. Cabinetele de lucru sunt impresionante, ca spaţiu, ca mobilier şi ca lumină (venită de la răsărit). Dânşii stau în nişte fotolii superbe, şi stau detaşaţi, picior peste picior, astăzi fiind la modă mâna în buzunar, după modelul capitaliştilor apuseni. Oricât de largi, de generoase, ar fi fotoliile, în ele abia dacă mai încape masa somatică a prim-secretarilor de judeţe, ale căror feţe, rotunde şi roşii, aproape că „plesnesc de sănătate”, cum se spune popular. Dânşii răspund, încântaţi de ei înşişi şi cu fermitate partinică, la întrebările dintr-o listă care le-a fost prezentată cel puţin cu o zi înainte, în vederea unei analize atente, „ştiinţifice”. Interviul se încheie cu strângeri de mână călduroase, şi cu felicitări tovărăşeşti de ambele părţi. Unul dintre ultimii prim-secretari ai judeţului Cluj era tovarăşul Mocuţa. Stând pe tuşă, dar cunoscând bine situaţia din ţară, Bulă, în ipostaza lui de ardelean şi de clujean, trage concluzia finală: „Toate judeţele ţării noastre merg de-a moaca, numai al nostru merge de-a Mocuţa”.

Nici nu este de mirare faptul că în comunicarea colectivă, şi mai ales în mass-media, a apărut în zilele noastre şi tema cu „feudalizarea” României, asociată cu „baronii” locali. Aceştia sunt echivalentul prim-secretarilor de judeţe de pe vremea comuniştilor.

Încât, după aceeaşi logică a istoriei, care se repetă, dar nu aidoma, oare, respingându-l declarativ pe dictator, nu se străduie dânşii, în taină, dar chiar şi pe faţă, să îi ia locul!?  Mai întâi, Victor Ponta, care a tras în bară sau, mai precis, „a marcat” pe lângă coş, acum, Liviu Dragnea, care centrează „balonul puterii”, dar îl şi centralizează regional. Un „Proiect de regionalizare” respins de CCR, este absolut suspect şi pentru condiţia autorului lui. Dacă infracţiunea juridică (penală) este atât de greu de pus în evidenţă, pentru că este bine mascată de către „băieţii deştepţi”, cu atât mai greu poate fi pusă în evidenţă infracţiunea politică, deşi ea poate fi văzută cu ochiul liber, mai de toată lumea, cu excepţia autorilor ei, care sunt perpetuu nevinovaţi, sunt „uşi de biserică”.

Cel de al doilea exemplu se referă la cei săraci şi la sindicatele lor, dar asupra acestui exemplu vom reveni cât de curând. 

PS  Propun ca la aniversarea a 25 de ani de la înfiinţarea PSD, realizatorii de la actualul TVR să facă aceeaşi operaţie comparativă. Adică, să vadă cine erau, ce aveau, ce făceau şi cum arătau „tovarăşii” în 1989, şi care este situaţia aceloraşi „tovarăşi”, care au ajuns să fie astăzi „domni”. Pentru ca să vedem şi noi, pe baze intuitive şi ştiinţifice, dacă istoria se repetă sau nu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite