La moartea politrucului comunist Ştefan Andrei - gânduri în apărarea memoriei victimelor comunismului
0Am privit cu uimire şi dezamăgire la nerozia manifestată de unele instituţii mass-media româneşti cu ocazia decesului fostului demnitar comunist Ştefan Andrei. Prezentat ca ”diplomat”, ”fost ministru de externe al României”, politrucul Ştefan Andrei, unul dintre cei mai loiali şi eficienţi slujitori ai regimului criminal Nicolae Ceauşescu, este răsplătit post-mortem cu onoruri pe care nu le merită.
Înţeleg solidaritatea unor nostalgici cu foştii exponenţi ai regimului comunist. Nu este o surpriză pentru mine că unul ca Adrian Năstase îl consideră pe politrucul decedat ca fiind un ”reper luminos al unei perioade întunecate, un diplomat veritabil şi un profund iubitor de ţară”. Nu este de mirare nici că un Dinu Săraru îl consideră pe fostul nomenclaturist comunist ca fiind ”personalitate covârşitoare prin credinţa şi ştiinţa pe care se întemeia actul sãu diplomatic, prin cultura rar întâlnitã, prin vocaţia strãlucitã a dialogului capabil sã lumineze etc”.
Însă şocant este că nu există reacţii din partea societăţii civile româneşti, martoră tăcută la adularea post-mortem a unui individ care şi-a pus întreaga capacitate intelectuală şi forţă creatoare în slujba unui regim criminal.
Mulţi ar spune ”să-l iertăm, e mort, ce mai contează
acum discuţia”. Da, se poate spune şi aşa, în măsura în care acest individ s-a căit pentru
complicitatea lui la crimele comunismului.
Însă această căinţă nu apare nicăieri. Dimpotrivă, politrucul Ştefan Andrei nu a ratat nicio ocazie de a se prezenta presei şi publicului ca un fel de reformist ”a la perestroika”, de ”comunist cu faţă umană”, de individ care dorea binele comun şi numai obtuzitatea Elenei Ceauşescu l-a oprit să îl facă.
Nimic mai neadevărat! Politrucul Ştefan Andrei a avut rolul de a amăgi Occidentul cu falsa imagine a unui Ceauşescu reformist, anti-sovietic şi deschis spre colaborarea cu Vestul. Ştefan Andrei a jucat rolul unui Joachim von Ribbentrop. Demnitarul nazist a fost de o inteligenţă sclipitoare, tot aşa şi demnitarul comunist Ştefan Andrei, însă inteligenţa şi iscusinţa în cele ale diplomaţiei devin, la Judecata lui Dumnezeu, nu motive de admiraţie - aşa cum cred unii de prin presa românească - ci doar circumstanţe agravante.
Fascinaţia întunecată pe care o provoacă mărturisirile politrucului Ştefan Andrei despre cariera lui de diplomat comunist nu trebuie confundată cu sentimentul de admiraţie. Diavolul te fascinează, dar trebuie să evadezi din această stare şi să fugi din calea lui. În toate interviurile şi scrierile lui post-decembriste, politrucul comunist Ştefan Andrei nu se înfăţişează ca un om care se căieşte pentru faptele lui, dimpotrivă se consideră un patriot, ba chiar lasă de înţeles că timpul petrecut în închisoare după 1989 - adică vreo doi ani şi jumătate, cam cât se pedepseşte un furt de găini - este un fel de martiraj pe care l-a acceptat cu seninătate, convins fiind de nevinovăţia lui.
Politrucul
comunist Ştefan Andrei nu s-a dezis de Nicolae Ceauşescu, dimpotrivă, i-a fost
alături până în ultimul ceas al dictaturii şi i-a fost complice la măsurile de
reprimare a revoltei de la Timişoara.Ştefan Andrei a trăit până la finalul vieţii dependent şi îmbolnăvit de ideologia PCR, pe care a slujit-o cu devotament şi spirit de sacrificiu.
Dacă
îl lauzi, îl admiri şi dacă încerci să găseşti circumstanţe atenunate unui
individ ca Ştefan Andrei, înseamnă, pe de o parte, că jigneşti memoria cetăţenilor
români asasinaţi, torturaţi, înfometaţi, umiliţi şi batjocoriţi de regimul
comunist, iar pe de altă parte, că eşti la fel de bolnav sufleteşte ca cel pe care îl admiri şi că nu ai înţeles
nimic din curgerea Istoriei.
Duhurile miilor de victime ale regimului comunist îşi strigă durerea din adâncul gropilor comune şi mormintelor anonime în care le-au fost aruncate trupurile, iar noi, netrebnici urmaşi, ne bălăcim în troaca de porci cântând osanale foştilor demnitari comunişti. Iertarea nu vine din uitare, ci din pocăinţă...
Se încarcă comentariile...
