partidul în sine nu e nici o căsătorie patetică, nici măcar un parteneriat al co-interesării, ci o simplă unealtă, un dispozitiv de luptă pentru cucerirea puterii, în vederea slujirii unui anumit mod de a gîndi, a unei anumite viziuni despre viaţa comunitară, cu accent pe interesul naţional, prin definiţie trans-partinic.

În absenţa unei asemenea înţelegeri pragmatice a ideii de „partid”, se ajunge, inevitabil, la o solidaritate de gaşcă sau de club, în care fiecare membru e un „microbist” isteric, angajat trup şi suflet în întreţinerea unui „stat în stat”, a unui colectivism propagandistic, orientat strict spre propria conservare şi propăşire. Partidul devine, astel, obiect de idolatrie. La noi, deocamdată, aşa sunt toate partidele. Efectul paradoxal al acestei mentalităţi e caracterul fluid al politicii electorale. Ca să cîştigăm (noi şi-ai noştri), suntem gata să ne facem, conjunctural, fraţi cu oricine: cu foşti duşmani, cu hoţi de drumul mare, cu vipuri de mîna a doua, cu papagali ţanţoşi, pendulînd între imbecilitate şi ridicol.

Nici în calculele mele cele mai suprarealiste nu mi-aş fi putut închipui că cel mai mare partid al ţării (întîmplător partidul de guvernămînt) se va alia, fără să clipească, cu un personaj caraghios, inconsistent, cunoscut îndeobşte ca expert în mici pungăşii manipulatorii. Dar o face. Căci vrea să se salveze, să-şi păstreze supremaţia. Dacă pentru a consolida partidul, trebuie să-l compromitem, îl compromitem. Mai bine murdărit dar viu, decît curat şi pe ducă.

Evident, domnul de care vorbeam la început, cel care le cerea colegilor săi să prefere curajul, spiritului de obedienţă şi interesele ţării, interesului de partid, nu a avut prea mare succes. I s-a răspuns ferm, de la înălţimea „conducerii”, că „ne pasă de partid”, că partidul e sensul vieţii şi al luptei noastre.  Pentru cei din generaţia mea,  nu e nimic nou. Sloganul epocii de aur stabilise deja ordinea „corectă” a proprităţilor: „Partidul, Ceauşescu, România!” Cum se vede, ţărişoara era, cam ca şi acum, abia pe locul trei…

► Gazetăria de tip partizan nu face prea mare caz de logică. Ceea ce contează e îndîrjirea oarbă, atmosfera de baricadă, „încremenirea în proiect”. Consecvenţă? A se slăbi! Totul e să ai mereu dreptate: mai ales atunci cînd susţii, simultan, teze contradictorii. Exemplu: dacă sunt anchetaţi (şi eventual arestaţi) inşi din tabăra duşmanilor lui Băsescu, se strigă în gura mare că justiţia e coruptă, că lucrează la ordinele preşedintelui, că preşedintele  a transformat instituţiile ţării în arme de răzbunare, în instrumente ale strategiei sale politice.

Dacă, invers, sunt anchetaţi (şi eventual arestaţi) inşi cunoscuţi ca susţinători ai preşedintelui, concluzia este că justiţia funcţionează ceas, dar că preşedintele e în cîrdăşie cu personaje suspecte, infractori, şantajişti, „moguli” de joasă speţă. Carevasăzică, oricum o dai, negrul are, mereu, acelaşi sediu. Sau, poate, „the big brother” aranjează, uneori, ca să ne spele pe creieri, razii de corecţie juridică în propria armată, numai aşa, de formă: „înscenări” abile ale „imparţialităţii” sale, ale neimplicării sale în mecanismul justiţiei. Noi însă nu putem fi păcăliţi. Ştim întotdeauna, fără dubii, fără să cădem prea mult pe gînduri, de unde vine răul. Cum de altfel ştim şi cine nu poate greşi niciodată, orice ar face, orice ar fi făcut: patronul. Cel care ne plăteşte.

► După europarlamentare, partidele autohtone şi liderii lor au făcut un sindrom al marşului triumfal, cu justificarea, probabil, că „se putea şi mai rău”. Cu ochii pe scorul trist al formaţiilor lor, toţi competitorii – chiar şi cei vecini cu catastrofa – şi-au proclamat victoria. Naturi fericite! Sau campioni ai disimulării. Sau victime norocoase ale complezenţei de sine. Sau subtili strategi într-ale politicii…E greu, fireşte, să nu te întrebi, cum se face că – dat fiind cîştigul generalizat – marasmul electoral e atît de intens. Deşi, de fapt, e de înţeles: cum să votezi, cînd nu ai de ales decît dintr-o adunare de învingători?