INTERVIU Nicolae Şt. Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice, despre sfatul filosofului Constantin Noica: „Nu construiţi mai sus decât copacii!“

INTERVIU Nicolae
Şt. Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice, despre sfatul filosofului Constantin Noica: „Nu construiţi mai sus decât copacii!“

Nicolae Noica, în faţa bibliotecii din apartamentul său. La aparatul radio s-a putut asculta discursul lui Nicolae Ceauşescu din 21 august 1968. Fotografii: Eduard Enea şi arhiva personală a lui Nicolae Noica

Nicolae Şt. Noica spune că a fost călăuzit, în toată activitatea sa, de exemplul predecesorilor săi, pe care l-a primit ca pe un testament, chiar dacă nu i-a urmat în carieră. De pildă, unchiul său, filosoful Constantin Noica, i-a împrumutat o axiomă în urbanism: verdele copacilor e cea mai preţioasă culoare dintr-un oraş.

Ştiri pe aceeaşi temă


Fostul ministru al Lucrărilor Publice (1996-2000) Nicolae Şt. Noica e pasionat de istoria marilor construcţii ale României vechi. Lui Emil Prager, Liviu Ciulley şi, în general, constructorilor din România de odinioară le-a dedicat mai multe volume la editura Vremea, ca un omagiu pentru dăruirea lor. Nicolae Noica e inginer-constructor. E atât de pasionat de meseria sa încât vorbeşte electrizant până şi despre rezistenţa betonului din vremea lui Elie Radu, marele academician, constructor al clădirii Ministerului Lucrărilor Publice, azi – Primăria Capitalei. Se amărăşte când compară oamenii de stat ai României Mari cu politicienii de astăzi, dar ce să facă? N-are ce să facă. Predă la facultate Istoria Construcţiilor, scrie cărţi despre personalităţile de altădată şi se consolează sperând că moştenirea acestora nu va fi uitată. Cea mai recentă carte este „Ateneul Român şi constructorii săi“, publicată la editura Vremea în colecţia „Planeta Bucureşti“. Volumul a fost lansat la Banca Naţională a României, în prezenţa guvernatorului Mugur Isărescu, a editorului Silvia Colfescu şi a unui public numeros.


Domnule profesor, proveniţi dintr-o familie veche, modele în domeniile lor de activitate. Aţi simţit vreodată că vă obligă arborele genealogic?
N-am simţit asta niciodată, dar e adevărat că şi nouă ne-au fost imprimate anumite valori: respectul faţă de celălalt, lucrul corect făcut, cinstea, grija pentru educaţie, toate acestea s-au transmis. Am fost atât de fericit când m-am oprit de vorbă cu maica stareţă de la Voroneţ. În timpul ministeriatului meu din perioada ’96-2000, am sprijinit un proiect de restaurare a picturii. Ei bine, maica stareţă m-a provocat atunci: „Domnule Noica, dumneavoastră ştiţi matematică.Vă spun o problemă. 4+4+4+4 fac 16. Vă demonstrez că 16-7 face zero“. „Nu se poate.“ „Păi, patru ani de şcoală primară, patru de gimnaziu, patru de liceu şi patru de facultate, minus şapte ani de-acasă nu mai înseamnă nimic, amin“. Foarte frumos. Astfel de educaţie am primit şi eu acasă, însă cel căruia cei din familia Noica îi datorează bunăstarea, modul de a fi şi de a se comporta a fost Iacovache Noica

 

Decorat de preşedinte şi de rege

Numele: Nicolae Ştefan Noica
Data şi locul naşterii: 7 iulie 1943, Roşiorii de Vede, judeţul Teleorman
Starea civilă: căsătorit cu Maria Magdalena Cenan. Au împreună o fiică, Ruxandra
Studiile şi cariera:
A absolvit în Roşiorii de Vede.
A urmat cursurile Facultăţii de Construcţii Civile şi Industriale, pe care a absolvit-o în 1969.
Între 1969 şi 1978 a fost inginer proiectant de structuri în cadrul Atelierului de Rezistenţă al Institutului de Proiectări pentru Construcţii de Maşini.
Între 1988 şi 1990 a fost inginer inspector de specialitate la Institutul Central de Cercetare şi Proiectare Construcţii.
Din 1983 este membru al Comitetului Român de Istoria Ştiinţei din cadrul Academiei Române.
Între 1990 şi 1994 a fost inginer inspector de stat, şeful Inspecţiei pentru Calitatea Construcţiilor pe Teren. În aceeaşi perioadă, a fost membru al Comisiei Naţionale a Monumentelor.
Între 1996 şi 2000 a fost ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului.
Este membru al Asociaţiei Generale a Inginerilor Români.
A fost decorat atât de preşedintele Emil Constantinescu, în anul 2000, cu Ordinul naţional Pentru Merit în grad de Comandor, cât şi de Casa Regală, în 2015, cu Ordinul Coroana României, în grad de ofiţer.
A scris peste 50 de articole în domeniul construcţiilor şi istoriei tehnicii construcţiilor româneşti.

Locuieşte în: Bucureşti

Cine a fost el?

Străbunicul meu din partea tatei. Era un mare agricultor. A avut 16 copii, însă doar 13 au trăit. Ei bine, a fost un om vizionar şi a ştiut să le transmită copiilor lui cât de importantă e învăţătura. El era deputat şi toţi copiii săi s-au realizat! Subliniez asta pentru că am auzit că Grigore, tatăl lui Constantin Noica, care era, de fapt, un mare agricultor, cu studii speciale în Germania, ar fi fost un oarecare.

Cel mai cunoscut membru al familiei este, poate, filosoful Constantin Noica.
Pe el l-am cunoscut mai bine după 1970. Înainte era mai greu, l-am văzut o singură dată. Când l-am cunoscut, şedea în cartierul Drumul Taberei. Ştiţi ce? Domn’e, cu mine nu vorbea filosofie! Vorbeam despre construcţii, seisme, urbanism. El fusese bun prieten cu Duiliu Sfinţescu, care plecase din ţară în 1943 şi care ajunsese unul dintre cei mai mari ingineri ai Europei, specialist în construcţii înalte. Şi el era interesat de acest domeniu şi ştia destul de multe lucruri – mai ales că, la un moment dat, când a scris un articol despre Duiliu Sfinţescu, s-a documentat foarte mult. De la el am rămas cu această teorie, pe care o spun mereu: „Nu construiţi mai înalt decât pomii!“.

L-aţi cunoscut şi pe fiul său, călugărul Rafail Noica?
Rafail Noica a plecat din România în 1951, la 10-11 ani, cu mama lui, Wendy, care era englezoaică. Nenea Dinu a refuzat să plece din România. În ’90, Rafail a revenit în ţară, iar în ’96 ne-am întâlnit la Mănăstirea Lupşa, pentru că el stă la 10 kilometri depărtare, la un schit. Ne-am întâlnit pentru prima dată după 50 ani. Sigur că a fost emoţionant, însă am putut să remarc ce limbă română curată vorbea, în ciuda timpului îndelungat petrecut în afara ţării. L-am întrebat cum. Mi-a explicat că nenea Dinu mereu îi spunea să înveţe şi să vorbească limba română.

Constantin Noica şi fiul său, călugărul Rafail Noica

Tatăl dumneavoastră, fratele lui Noica, a fost medic la Roşiori.
Tatăl meu a făcut Medicina şi era chirurg, administratorul spitalului din Roşiorii de Vede. El e chiar cel care a construit spitalul. Era un gospodar extraordinar şi un foarte bun medic. Nu ştiu de ce, dar n-a vrut să părăsească Teleormanul niciodată. Ţin mine că odată ne-a luat pe mine şi pe fratele meu într-o sală de operaţii. Eu, când am văzut sânge, am început să plâng şi am ieşit afară. Fratele meu – nu. El a devenit doctor (foto). Eu sunt singurul inginer într-o familie de medici.

Ştiu că tatăl dumneavoastră a făcut puşcărie în comunism.
El, în 1942, a fost citat pe naţiune de mareşalul Antonescu. Era ca o apreciere din partea şefului statului, pentru că fusese impresionat de curăţenia din spitalul de la Roşiori, în urma unei vizite neanunţate. Tata mergea în fiecare zi la spital de la ora 07.00 şi inspecta spitalul. La toaletele turceşti trebuia să fie mereu curat, iar el era extrem de aspru. În ’42, Antonescu face o vizită în zona Teleormanului. Neanunţat, vine la Roşiori dimineaţa. Îi spune tatei: „Eu ştiu că dumneata n-ai fost anunţat că eu voi veni aici. Înseamnă că ordinea pe care o văd e în sângele dumitale. Pentru această chestiune, am să te citez pe naţiune“. În ’52, pentru momentul acesta, tata a făcut puşcărie. L-au ridicat noaptea de acasă. Aveam un câine-lup în curte, care lătra la fiecare străin. Nimeni nu putea să intre. În noaptea aceea, câinele n-a lătrat. Băieţii ştiau despre câinele nostru, aşa că i-au dat nişte mămăligă în care au pus o substanţă care i-a încleştat gura. N-a mai putut lătra. Eu aveam 9 ani. Îmi aminesc că, a doua zi, mama a luat „Enciclopedia României“, patru volume de Dimitrie Gusti şi a rupt primele pagini, cu portretele lui Carol, Ferdinand, regina. Noi, copiii, am întrebat: „De ce-i tai pe bărboşii ăştia?“. „Vă spun acum, dar n-aveţi voie să vorbiţi. Bunicul vostru, tatăl meu, a fost aghiotantul regelui Carol I. Nu e voie să se ştie acest lucru acum“. Bunicul s-a prăpădit înainte de a pleca regele, nu a apucat prigoana.

FOTO: Ştefan şi Ana Noica, alături de cei doi băieţi, Mihai (dreapta) şi Nicolae

Ce-nţelege un copil de 9 ani în situaţia asta?
Mare lucru nu-nţelege. Dar îl marchează. Generaţiile de azi nu cred că mai pot înţelege astfel de momente. După mine, marea nenorocire a comunismului e că a căutat să distrugă tot trecutul. Or, istoria e cea care descoperă identitatea unui popor şi care-l ajută să progreseze. Vă dau un exemplu din istoria construcţiilor, e o analogie simplă. Primăria Bucureştiului, fostul Minister al Lucrărilor Publice, a fost construită în 1906 de Elie Radu, supraînălţată de arhitectul Petre Antonescu în 1945 şi restaurată acum. Nicio reparaţie nu s-ar fi putut face fără să ştii cum se construia la vremea respectivă, care erau normele, metodele de lucru, materialele folosite etc.

Unde l-au dus pe tatăl dumneavoastră?
A fost la Canal. Noroc că n-a stat decât doi ani. Dar, din neam, mulţi au fost duşi în închisoare. Era indus un sentiment generalizat al fricii.

V-au vorbit în familie despre detenţie?
Mulţi dintre ei nu vorbeau. Aşa cum s-a întâmplat cu Corneliu Coposu, cu Ion Diaconescu, cu mulţi, au reuşit să depăşească momentele acestea prin credinţă.

Păi, ce zice Ţuţea? Nu vorbeşte el despre satul românesc şi despre «învăţarea prin învecinare»? Ţăranul se uită la vecin, vede că e gospodar, iar lui îi e ruşine să fie mai leneş.

„Dumneavoastră, domnule Băsescu, sunteţi urmaşul lui Dej!“

Dumneavoastră aţi absolvit în ’69. Era o epocă ceva mai deschisă. Ce aşteptări aveaţi?
Eram cu tata la Roşiori când a ţinut Ceauşescu discursul din august ’68, prin care condamna interveţia trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia. Dimineaţa, tata asculta veştile la radio. După ce s-a anunţat ştirea, a zis: „Nu vă faceţi iluzii. Sunt doar vorbe!“. Era generaţia celor deziluzionaţi de americani, pe care-i aşteptaseră degeaba ani buni. Ei înţelegau mai bine această pretinsă deschidere. Din păcate, foarte multă lume reduce comunisul la perioada lui Ceauşescu. Uităm nepermis de des şi de confortabil perioada lui Gheorghiu-Dej, când elitele ţării au fost distruse. Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighetu Marmaţiei arată în mod copleşitor amploarea crimelor. Îmi amintesc că am ajuns la finalul anilor ’90 la muzeu, unde am văzut celula de izolare, „Neagra“, cum i se spune. Am intrat acolo, am rămas cinci-şase minute cu uşa închisă, şi n-am mai putut. Închipuiţi-vă că deţinuţii stăteau acolo zile-ntregi! Săptămâni! În mijloc, e un lanţ cu care cei închişi erau legaţi de picior, ca să n-ajungă până la perete, pentru că uneori ajungeau atât de disperaţi, încât încercau să se sinucidă lovinu-se cu capul de perete. Îţi dă fiori!

Mulţi spun că Nicolae Ceauşescu a construit România. Eraţi deja inginer în perioada aceea. Cum vi se păreau schimbările la momentul respectiv?
În vremea aceea, s-au construit multe locuinţe pentru oamenii aduşi la oraş şi aveau nevoie de spaţii. Apartamente mici, înghesuite, joase. Din păcate, şi azi facem la fel, se pare că locuinţele au suprafeţe din ce în ce mai mici. Cel mai mult ne-a impresionat în vremea aceea, însă, dezastrul demolării cartierului Uranus. Eu predau un curs de Istoria Construcţiilor la facultate. Îmi încep cursul spunându-le studenţilor că sunt urmaşii lui Ionel I.C. Brătianu, care a făcut România Mare în calitate de prim-ministru. El a fost inginer-constructor şi, iată, a avut o gândire limpede. Practic, încerc să arăt că, în istorie, au fost construite lucrări remarcabile şi nimeni nu a încercat să câştige de pe urma lor. Erau făcute temeinic. De ce fac acest lucru? Pentru că am observat că ne ignorăm trecutul şi nu mai preţuim comorile pe care părinţii noştri ni le-au lăsat. Nu e de mirare că eu am început să fiu pasionat de istoria construcţiilor în momentul în care s-a demolat Spitalul Brâncovenesc. Am fost impresionat de ceea ce s-a întâmplat. Îl cunoşteam pe domnul Emil Prager, care mi-a spus că aceasta era prima construcţie pentru care, în 1904, se folosiseră planşee de beton armat de către Elie Radu. Chiar am reuşit, cu ajutorul unor prieteni, să scot două grinzi de opt metri lungime, cu înălţimea de 50 de centimetri. Era un beton armat foarte rezistent. În aceeaşi măsură, Casa Poporului este o lucrare absolut nereuşită. Sigur, e o dovadă a calităţii corpului de ingineri-constructori, dar nimeni n-avea nevoie de o clădire cu aceste dimensiuni. În vremea lui Ceauşescu, însă, toată lumea răspundea la comandă.

V-aţi înscris în PNŢCD, la ţărănişti, în 1990? De ce?
Eu n-am fost membru de partid până atunci. În ’90, am vrut să mă implic. Fireşte că nu puteam să mă duc la FSN. Aşa că aveam două variante: la PNL era Câmpeanu, iar la PNŢ – domnul Coposu. Eu m-am considerat întotdeauna un urmaş al lui Ionel I.C. Brătianu, care, cum am spus, a fost inginer contructor. În plus, familia mea e de tradiţie liberală. Dar nu mi-a plăcut Câmpeanu. Aşa am intrat în ’90 în PNŢ.

Foto 1: Nicolae Noica şi Doina Cornea. FOTO 2: Regele MIhai şi Regina Ana sunt însoţiţi de pictorul Ştefan Câlţia şi de Nicolae Noica la Memorialul Victirmelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet

La Mineriadă ce-aţi făcut?
Din aprilie, eu conduceam Inspecţia de Stat în Construcţii. Locuiam în Balta Albă, iar sediul era la Universitate, în aceeaşi clădire în care e PNL acum, vizavi de Sala Dalles. Veneam la serviciu cu autobuzul 311 şi, de la Piaţa Rosetti, câteva sute de metri mergeam pe jos, prin Pasajul Universităţii. La un moment dat, mă opresc doi mineri curaţi care-mi spun: „Domn’e, vă vedem mai civilizat. Ascultaţi-ne şi nu mergeţi pe aici, ci pe la suprafaţă“. Pe toţi cei care treceau prin pasaj şi păreau mai curaţi îi luau la bătaie minerii. Eu am scăpat datorită acestui sfat. Şi asta nu e tot! La parterul Inspecţiei de Stat era un laborator pentru încercări de materiale de construcţii. Când ajung la serviciu, aud că laboratorul a fost devastat de mineri, care credeau că întreaga clădire e sediul PNL-ului, care tipăreşte bani. Aşa au făcut apoi şi la PNŢ. Revoltător!

FOTO 1: Nicolae Noica este decorat de regele Mihai. Foto 2: Ion Caramitru, Petre Mihai Băcanu şi Nicolae Noica

Sunteţi ultimul ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului. Cum aţi fost numit aici?
Eu eram la Inspecţia de Stat în Constucţii. La începutul lui ’96, după ce s-a prăpădit domnul Coposu, s-a făcut un program al Convenţiei (n.r. – Convenţia Democrată Română), din care am scos mai târziu „Contractul pentru România“, despre care spune toată lumea, în mod fals, că nu s-a îndeplinit. În fine, după ce Convenţia a câştigat alegerile, când s-a pus problema alcătuirii guvernului, mie mi s-a oferit Ministerul Cercetării. Or, eu nu îmi doream o sinecură de dragul ei. Aveam un proiect anume pentru Lucrările Publice. Până la urmă, am fost numit acolo în urma unor negocieri. Eu şi Ion Caramitru am fost singurii miniştri şi sub Ciorbea, şi sub Radu Vasile, şi sub Isărescu.

Cu care aţi lucrat cel mai bine?
Cel care a ştiut să conducă, prin prisma experienţei, a fost Isărescu. Şedinţe de două-trei ore, discuţii productive. În şedinţele lui Ciorbea, însă, el venind de la sindicat, era învăţat să existe consens. Fiecare venea cu o hotărâre şi începeau certurile. În plus, erau câţiva în guvern care vorbeau întruna, se pricepeau la toate. Valeriu Stoica şi Traian Băsescu erau cei mai vizibili. Ei se pricepeau şi la Muncă, şi la Sănătate, şi la Finanţe. Toate discuţiile acestea se transformau în şedinţe foarte, foarte lungi. Eu, la ora 14.30, îl chemam pe Laszlo Borbely, adjunctul meu. Plecam şi şedea el până seara. Ei bine, seara, pe la 22.30-23.00, lumea se plictisea. „Haide, domn’e să terminăm!“, îi spuneau lui Ciorbea. „Eu sunt de acord să terminăm, dar trebuie să existe consens.“ Şi în ultimul moment treceau toate hotărârile, mai mult de plictiseală decât de consens. Dar răul îl făceau persoane precum Băsescu, căruia-i plăcea să trăncăne mai mult decât trebuie. Îmi amintesc că l-am pus la punct la un moment dat, când mă învinuia pe mine, deşi oamenii lui nu-şi făcuseră treaba în legătură cu nişte drumuri. „Domnu’ ministru, eu n-aş fi vrut să spun treaba asta, dar trebuie să ştiţi cum s-a înfiinţat ministerul Transporturior. În 1944, în momentul când au venit comuniştii, Gheorghiu-Dej trebuia să intre în guvern. Pentru el, fiind CFR-ist, a fost creat Ministerul Transporturilor. Aşa că dumneavoastră, domnule Băsescu, sunteţi urmaşul lui Gheorghiu-Dej“. În momentul acela a tăcut. Niciodată nu m-a mai muşcat. Dacă-l luai tare, îşi vedea lungul nasului. În multe zone din politică, şi atunci erau mulţi oameni care nu aveau pregătire şi care nu înţelegeau lucrurile.

Din 1998, există planuri de amenajare a teritoriului care stabilesc traseele de autostrăzi. Planuri aprobate de Parlament prin lege. Or, traseul autostrăzii Sibiu-Piteşti e stabilit de atunci!

Istoria completă a bulinelor de pe blocurile cu risc seismic

Aţi făcut primul drum comunal la Nucşoara, la Elisabeta Rizea (foto).
Cât am fost la minister, am lansat un program pentru a construi drumuri. Am hotărât că primul drum va fi la Nucşoara. Într-o lună s-a terminat, pentru că se poate construi şi repede dacă vrei. Îmi amintesc cu nostalgie de vremea aceea când, de câte ori mergeam la Nucşoara, ne opream la Elisabeta Rizea acasă. M-a impresionat mult povestea ei. Femeia asta a avut un curaj nemaipomenit. Bărbaţii satului plecaseră în munţi, erau căutaţi de Securitate, sătenii puteau oricând să-i toarne, iar femeile lor le duceau mâncare. Bineînţeles că s-a aflat totul. Ştiţi ce i-au făcut pentru că nu voia să vorbească? Vai, cât de animale au fost! Din tavanul casei, pe vremuri, atârna un cârlig, de care era prinsă lampa. Au urcat-o pe masă – pe care am văzut-o acasă la ea, i-au legat pletele de cârlig şi au dat la o parte masa. I-au luat tot scalpul, mi-a arătat! Ca să vorbească. Şi tot n-a vorbit!

În mandatul dumneavoastră a apărut bulina roşie de pe blocurile cu risc seismic.
Au fost 100 de blocuri cărora li s-a pus bulină pentru că erau construite înainte de 1940 şi în urma unor expertize aprofundate. Soluţia celor 100 de clădiri a fost prin Hotărâre de Guvern, mai ales că s-au dat şi nişte bani atunci pentru reparaţii. După aceea, din păcate, mulţi au început să facă expertize. Au venit tot felul de şmecheri care au cerut expertize sperând că, dacă li se pune bulină, scade preţul. Şi alte interese meschine. Astăzi, sunt 2.500-3.000 de clădiri. Bulinele au fost puse fără o expertiză aprofundată. De pildă, după evenimentul de la Colectiv, a apărut o lege ca acele clădiri care au bulină şi spaţii publice jos să fie eliberate.

Teatrul Nottara din Capitală, de pildă.
Eu am explicat: am pus bulina, dar conceptul a fost deturnat complet. Nu înseamnă că or să se răstoarne clădirile acestea. De pildă, Teatrul Nottara e cel mai bun exemplu, pe care îl cunosc bine. Construcţia e realizată în 1935 şi au pus-o în clasa I de risc. Dar construcţia e, de fapt, din 1942 – chiar am găsit autorizaţia de construcţie. În plus, Liviu Ciulley (n.r. – arhitectul Liviu Ciulley, tatăl regizorului Liviu Ciulei), cel care a construit blocul, tocmai ce terminase palatul nou al Băncii Naţionale. În ’40, la marele cutremur, erau făcute doar fundaţiile la Palatul Băncii. S-au oprit lucrările, iar un mare profesor, bunic al doctorului Bruckner, a zis: „Reproiectăm clădirea conform normelor seismice“. Noi n-aveam norme seismice atunci, aşa că ne-am adresat italienilor, care erau mai specializaţi şi am proiectat palatul Băncii potrivit cu normele lor. Aceasta e, de altfel, prima clădire din România proiectată anti-seismic. Aşadar, dacă Ciulley, în ’40, face aşa ceva la Banca Naţională, în ’42 nu e normal să facă la fel şi cu blocul de pe Magheru? Mai ales că blocul a fost construit pentru feciorul lui, pentru a fi teatru, iar la etaj – birouri. Eu am scris o carte despre Liviu Ciulley şi astfel am aflat aceste detalii. În urma reexpertizării făcute de profesorul Ioan Paul, la solicitarea directorului teatrului, s-a stabilit că blocul e în clasa II de risc seismic. Astfel, clădirea a fost declasată.

Dar şi blocul dumneavoastră e cam vechi. Spuneţi acum, staţi în bloc cu bulină?
Nu. E un bloc din 1935, dar e solid. Când m-am mutat, am vrut să bat cuie în cărămida asta. N-am putut. E excepţională. În ’78 a fost consolidat. Am văzut eu documentele de la ICRAL.

Deci e de gradul II, e bine.
Noi facem aceste aprecieri în mod foarte simplist. Eu am riscat atunci când am pus aceste buline, în speranţa că atenţionez oamenii că blocul are unele probleme. Nicidecum că se va prăbuşi peste ei! Lumea e mai mult panicardă. Ce se întâmplă? În România, primul cutremur a fost în 1940. Până atunci n-aveam norme seismice, pentru că noi ne luam după nemţi, iar ei n-au cutremure. În ’42 şi ’50, s-au făcut norme. Pentru asta, trebuie să-ţi iei o diagramă despre cum se deplasează casele. Noi, neavând măsurători făcute, ne-am luat după un celebru cutremur din America, de la El Centro. În ’77, când a venit cutremurul, am văzut că nu aveam norme corecte. Aşadar, normele corecte s-au făcut după ’77. Dar multe dintre construcţiile de dinainte sunt solide, la fel cum multe trebuie consolidate. În Strategia Naţională a Locuirii scrie că 10.000 de case în Bucureşti sunt în pericol de prăbuşire, însă mi se pare exagerat să sugerezi că pericolul e iminent.

Radu Beligan, Liviu Ciulei, Victor Rebengiuc, Mugur Isărescu şi soţii Noica

Nu vreţi să vă mai implicaţi în politică?
Ezit. Mai sunt uneori căutat. Am discutat şi cu doamna Firea, şi cu doamna Gorghiu, m-a sunat Marian Munteanu, am fost sunat şi de susţinătorii lui Nicuşor Dan, acum vreo cinci luni, pe care i-am refuzat. Întâmplarea face să-l cunosc pe băiatul ăsta. Păi, îmi amintesc că l-am invitat acum vreo patru ani la câteva adunări despre urbanism şi despre situaţia din Bucureşti. A venit. La un moment dat, la una dintre întâlniri, pentru că încă nu-i dăduse nimeni cuvântul, s-a arătat deranjat: „Eu am înţeles că sunt invitat aici să vorbesc. Nu mai am timp, plec“. Eşti chemat într-un grup de oameni, domnule. Ai răbdare, că nu doar dumitale trebuie să ţi se acorde importanţă. Altfel eşti nepoliticos. Cred că politicienii de-acum nu mai au respect deloc în activitatea lor. E vina mea, poate, când îi compar cu oamenii de stat de odinioară. De pildă, un mare inginer, Mihai Manoilescu, a făcut în 1938 un plan cu traseele de autostradă de care avea România nevoie. Iar planul lui e mai bun şi decât cele care sunt făcute acum. Păi, autostrada e un drum drept, dar noi îl facem în zig-zag, ca să plătim mai mult terenurile băieţilor. Bucureşti-Ploieşti are 65 de kilometri. Iar DN1 are 52. Deci autostrada e mai lungă! De ce? Mulţi şmecheri au ştiut zonele şi şi-au cumpărat terenuri. Vă mai dau un exemplu: la noi în ţară s-au făcut nişte cercetări extraordinare în vremea lui Dimitrie Gusti. El mergea cu echipele prin sate în cercetare. Am văzut o monografie a satului Fântânele, din Teleorman, făcută de un profesor, care m-a uimit prin acurateţea ei. Ca să nu mai spun că satul avea 2.700 de locuitori în ’38, iar acum mai are 1.700.

Dar care sunt realizările cu care vă mândriţi dumneavoastră din perioada de ministeriat la Lucrări Publice.
Eu am înţeles să vin cu două programe principale, deşi greşeala mea a fost, poate, că m-am implicat în prea multe: Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi alimentarea cu apă la sate. Care era gândirea ANL-ului? Locuinţe pentru oameni cu salarii medii. Statul oferă terenul, primăria asigură utilităţile, iar tânărul plăteşte doar construcţia propriu-zisă, dând un avans de 10%. În’99, băncile nu voiau să dea bani. Aşa că s-au repartizat de la Guvern 500 de miliarde de lei pentru program. N-au trecut nici trei luni de la lansarea programului şi au început discuţiile: da’ de ce 10%? Erau tineri ai unor tătici care aveau posibilităţi şi care aveau şi funcţii. Au început presiuni şi asupra mea: poate da 90%, de ce să nu poată? „Domnilor, facilitatea de a nu plăti terenul şi de a avea utilităţile date de stat e pentru oameni cu venituri medii“. Până la urmă, în comitetul interministerial, s-a decis că, din 500 de miliarde, 90% pot fi împrumutaţi numai în condiţiile clasice, iar 10% – pentru cei care pot plăti mai mult de 90%. Programul de alimentare cu apă în sate a început în 1999 şi s-a terminat în 2009. Am ţinut inaugurarea în comuna Flămânzi din Botoşani, unde, în 1907, a izbucnit răscoala. A fost un contract clar, cu preţuri stabilite, n-a putut să se joace nimeni cu el. 360 de dolari pe cap de locuitor a costat. Astăzi, ajunge şi la 1.000 de euro. Îmi amintesc şi când am inaugurat proiectul în Tulcea. Era şi Cornel Nistorescu acolo. „Lăsaţi-mă cu canalizare, cu alimentare cu apă, tot acelaşi lucru e“, bombănea. O colegă îi spune atunci: „Uite, domnul Noica bea de la alimentarea cu apă (foto), iar dumneata, dacă tot e acelaşi lucru, bea de la canalizare“. Atunci nu i-a convenit.

Aţi vorbit despre necesitatea reînfiinţării Ministerului Lucrărilor Publice. Atribuţiile sunt, practic, preluate de Transporturi şi de Dezvoltare Regională.
Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului a fost creat în 1862 de Alexandru Ioan Cuza şi a existat până în 2000, când au dorit băieţii să ducă banii la Transporturi. În 2000, se ştia că o să câştige PSD-ul. În noiembrie, l-au sunat pe Ion Iliescu: „Da, domnule ministru, aveţi dreptate, dar aşa vor Năstase şi Mitrea, ce să fac?“.

N-avea ce să facă?
Din păcate, i-a lăsat să-şi facă jocurile.

Cabinetul Victor Ciorbea.

Cum s-a ajuns la Catedrala Mântuirii Neamului

Dumneavoastră scrieţi mult despe constructorii vechi şi despre construcţiile lor. Găsiţi vreo construcţie nouă, monumentală?
Am mari rezerve. În mare, sunt construcţii curente. Locuinţe, magazine, de utilitate locală. Nu sunt clădiri publice. Spre exemplu, nu suntem în stare să construim nici măcar o sală de concerte, pentru că Sala Palatului nu are cea mai bună acustică. Suntem încă prea superficiali. Din păcate, nu s-au făcut construcţii cu care, peste ani, urmaşii să se mândrească. Rămâi uluit când vezi câte lucruri s-au făcut pe vremea lui Carol I. Dar el avea încredere în Anghel Saligny, în Elie Radu. De pildă, Palatul Ministerului Lucrărilor Publice e astăzi Primăria Capitalei, făcut de Elie Radu. Am sunat-o pe Gabriela Firea, pentru că mă tot invitase în campanie. Atunci erau foarte insistenţi, dar am evitat să mă implic. Acum, le-am spus că sunt 110 ani de când a început construcţia palatului. Momentul acesta ar trebui să fie marcat cum se cuvine. Nu mi-au mai răspuns. Pentru că ei au alte preocupări. Directorul cu spitalele în Bucureşti e un doctor din Voluntari, prieten cu soţul său. Managerul oraşului e o doamnă care a fost managerul Voluntariului.

Aţi susţinut proiectul Catedralei Mântuirii Neamului. Construcţia asta desparte oamenii. Parcă trebuie ridicată cu orice preţ.
Problema unei catedrale s-a pus din timpul lui Carol I. În 1881, Carol porneşte un extins program de construcţie de edificii publice, alocând 5.000.000 de lei-aur pentru a construi o catedrală. Ce-a înţeles el? România a existat şi datorită credinţei, datorită Bisericii. Discuţii au fost mereu despre alegerea locului, dar niciunul dintre marii oameni de cultură, de la Eminescu, la Iorga şi Goga, n-a contestat utilitatea. După comunişti, patriarhul Teoctist a repus problema în discuţie. În ’96-2000, cât am fost la minister, am susţinut construirea unei astfel de catedrale şi chiar am găsit un amplasament.

Unde?
În Piaţa Unirii.

În parc?
E un loc corespunzător.

Aoleu!
Acolo se putea face o construcţie. La vremea respectivă, a venit papa, s-a pus o cruce chiar în locul respectiv (foto). Una dintre condiţii ca patriarhul Teoctist să susţină venirea Papei a fost să i se ofere un loc unde să fie construită Catedrala. Până la urmă, a fost de acord cu Piaţa Unirii. A venit Papa, a sfinţit locul, a fost acolo chiar o mare slujbă. De ce Piaţa Unirii? În toate oraşele mari, catedralele sunt în centru.

Numai că au fost mai întâi catedralele.
Da, oraşul s-a dezvoltat după catedrală. Totuşi, dacă s-ar fi construit acolo, n-ar fi putut avea mai mult de 70 de metri înălţime şi 70 lungime. După ce-am plecat noi de la guvernare, s-a oprit finanţarea. Au stabilit că se va face undeva, pe bulevardul Victoria Socialismului, unde e acum Biblioteca Naţională. Chiar în drum. Era o ruşine! A trecut timpul şi, până la urmă, după mai multe presiuni, au obţinut terenul din colţul Casei Poporului, unde astăzi deja se construieşte. Ca semnificaţie, locul e important: a fost luat în calcul încă din 1925. Numai că atunci nu era Casa Poporului acolo, era cartierul Uranus! Eu am sprijinit proiectul până la un moment dat. Dacă în Piaţa Unirii putea fi de maximum 70 de metri înălţime, acum e de 120! Ca să acopere şi Parlamentul. În concluzie, utilitatea e clară, mai ales pentru un popor ortodox. E necesară. Dar, într-adevăr, mi se pare enormă.

citeste totul despre: