Informatorii Securităţii şi ordinea socială şi politică din România post-1990

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
informatori

Vânătoarea de informatori ai Securităţii ca poliţie politică lasă impresia unei societăţi care a ieşit dintr-o grea ocupaţie străină. Francezii sau polonezii după ocupaţia nazistă, de exemplu. Ocupanţii au dispărut, înfrânţi, iar noi ne curăţăm de elementele colaboraţioniste, de trădători.

A fost şocul Mona Muscă. Sau cel provocat de dezvăluirile despre Alexandru Paleologu. Şi alţii şi alţii. I-am scos pe unii din viaţa publică pe unii, alţii au plecat singuri iar o bună parte au rămas printre noi. Unii sunt chiar şefi onorifici de partide declarat anti-comuniste.

După toate acestea, este societatea noastră mai bună? Greu de zis.

Vânătoarea de informatori ai Securităţii ca poliţie politică lasă impresia unei societăţi care a ieşit dintr-o grea ocupaţie străină. Francezii sau polonezii după ocupaţia nazistă de exemplu. Ocupanţii au dispărut, înfrânţi, iar noi ne curăţăm de elementele colaboraţioniste, de trădători.

În realitate, ocupanţii erau o armată de activişti de partid, şefi de structuri asociate partidului plus lucrătorii de Securitate. În marea lor majoritate aceştia, după 1990, nu au plecat nicăieri. În mod ciudat, puterea „revoluţionară” de după 1990 a pactizat cu ocupanţii, i-a pus în cele mai înalte dregătorii, ba chiar le-a recunoscut activitatea împotriva poporului ca vechime necesară pentru calcularea pensiei şi le-a acordat câte şi mai câte privilegii.

Adică pe Iliescu l-am putut avea preşedinte câteva mandate iar pe Brucan arhonte peste politica românească, pe cei de la Institutul de Economie Mondială, cuib de spionaj, îi putem ţine să jupânească peste finanţele patriei, am putut face serviciul de contraspionaj cu foşti ofiţeri de securitate dar pe cei pe care sistemul opresiv ceauşist i-a constrâns întru colaboraţionism, de multe ori doar de faţadă, îi eliminăm ca pe nişte măsele stricate. Exemplu clasic de miopie: aruncăm cu pietre în scutieri în loc să ne răfuim cu cei care îi trimit pe aceştia împotriva oamenilor.

Toată această ciudăţenie nu are nimic cu recuperarea morală, ci dimpotrivă. Majoritatea pare incapabilă să distingă în profunzime binele de rău şi urmăreşte satisfacţii perverse într-o simplă vânătoare de vrăjitoare. Au fost păcăliţi odată cu teroriştii, iar apoi înşelătoria a fost prelungită cu istoria informatorilor-duşmani ai poporului. Departe de mine încercarea de a găsi justificări etice turnătorilor Securităţii dar mă miră faptul că lucrătorilor cu normă întreagă ai regimului opresiv publicul şi dresorii acestuia le găsesc uşor scuzele pe care le avansau de exemplu călăii nazişti: erau sub jurământ, au lucrat cu abnegaţie şi patriotism în interesul statului - e drept că e vorba de statul totalitar, nu au înţeles că făceau rău etc. etc.

Turnătorii securităţii realizau delaţiunile, gest josnic şi laş cel mai adesea. Dar arestările sau diversele alte forme de prigoană împotriva elementelor duşmănoase - condamnarea, întemniţarea, ostracizarea, violenţa, exilul, pierderea locului de muncă etc. - nu erau operate de ceva extratereştri sau de vreo forţă de ocupaţie. 

Aştept ca cineva să publice odată şi odată lista întregului activ PCR  şi UTC din decembrie 1989 (nu doar a CC al PCR) precum şi lista tuturor ofiţerilor din Direcţia Securităţii Statului din acelaşi moment. Nu m-aş supăra să aflu lista celor care au lucrat în comerţul exterior socialist sau pe cea a ofiţerilor de spionaj. În establishmentul de atunci erau şi şefii de sindicate comuniste precum şi liderii aşa zisului Front al Unităţii Socialiste. Hai să vedem în ce măsură viaţa noastră din ultimii  26 de ani şi ceva a fost dirijată politic şi economic de fosta elită comunistă. Avem aici chiar un proiect de sociologie politică.

Abia după ce ne-am privit suficient în această oglindă istorică putem să ne socotim cu conştiinţa uşoară şi cu cei pe care puterea ceauşistă i-a obligat, de multe ori, să semneze documente de colaborare.

Iar din punctul ăsta de vedere aş fi curios de o statistică validă privind frecvenţa voluntariatului printre informatori precum şi o estimare a probabilităţii de a refuza colaborarea solicitată de organele Securităţii. Aceasta din urmă ar fi egală cu şansa ca vreunul dintre judecătorii morali de azi să fie o persoană virtuoasă sau/şi curajoasă.

PS

Aveam 18 ani la revoluţie, nu am fost informator al securităţii şi am urât din tot sufletul regimul ceauşist. Cred că în cazul majorităţii informatorilor actul de colaborare este indiciul unei structuri morale dubioase astfel încât nu e cazul să fie lăudaţi sau nici măcar absolviţi.

Combat aici, însă, lipsa de logică a întregului nostru mod din ultimii 25 de ani de a face pace cu trecutul, restrâns în mare la divulgarea informatorilor, care apar astfel ca fiind elementele cele mai vulnerabile ale vechiului regim indicându-ne în acelaşi timp cine a preluat puterea după 1990: 1) informatorii au avut păpuşarii lor care au fost adevăraţii opresori; 2) retragerea din viaţa publică a multor informatori dovediţi este un semn de căinţă, ceea ce nu se poate spune în cazul prea multor foşti activişti sau securişti; 3) absenţa dovezii de colaborator nu e certificat de virtute pentru nimeni.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite