Statistic, lucrurile sunt de necontestat: din cele cinci sesizări pe care a fost învestită să le judece, CCR le-a respins pe cele patru care criticau legitimitatea constituţională a ordonanţei 13 (formulate de Preşedinte, CSM, Avocatul Poporului şi Curtea de Apel Bucureşti) şi a admis-o doar pe aceea care critica ancheta deschisă de Parchet privind circumstanţele emiterii ordonanţei 13 (formulată de Călin Popescu Tăriceanu). Acest dezechilibru nu putea fi decât luat ca atare dacă instanţa de control constituţional ar fi fost ceea ce toţi dorim să fie: un arbitru imparţial, departe de interese politice. Numai că abia ultima decizie din seria celor cinci aduce primele dovezi că nu suntem în această situaţie.

În ziua de vineri, 3 februarie a.c., o instanţă a Curţii de Apel Bucureşti judeca procesul prin care un anume Ion Cicu era acuzat pentru mai multe fapte de abuz în serviciu. Inculpatul îşi recunoscuse faptele, se mai punea doar problema dacă acesta rămâne sau nu sub control judiciar până la verdict. La începutul şedinţei, instanţa a ridicat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate a ordonanţei de urgenţă nr. 13 a Guvernului, care tocmai fusese adoptată cu două zile în urmă. Cum ordonanţa afecta, printre altele, şi regimul infracţiunii care tocmai se judeca, adică abuzul în serviciu, ridicarea excepţiei a părut legitimă.

Iată cum consemnează acel moment decizia recentă a Curţii Constituţionale: ”Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aceasta a fost ridicată de instanţa judecătorească la data de 3 februarie 2017, dată la care, fără a o pune în discuţia subiecţilor procesuali principali, a şi sesizat Curtea Constituţională, aspect care a dus la imposibilitatea formulării de către aceştia a punctului lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate”, încălcându-se astfel codul de procedură penală şi legea CCR.

Această frază este – cum să-i zic mai gentil? – un neadevăr evident şi premeditat. Căci în chiar încheierea de şedinţă ajunsă pe masa CCR, pe primele trei pagini, este rezumat exact acest demers: instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia de neconstituţionalitate. Procurorul de şedinţă şi-a expus pe larg argumentaţia, iar din partea inculpatului şi-au exprimat opinia atât avocatul din oficiu, prezent la începutul audierilor, cât şi apărătorul ales, care a ajuns mai târziu la dezbateri. Şi toţi trei au fost de părere că excepţia este admisibilă.

Minciuna grosieră la care a recurs CCR este cu atât mai greu de explicat cu cât aceasta este total gratuită şi inutilă, căci judecătorii constituţionali oricum nu sunt obligaţi să ia în seamă opiniile exprimate în dosarele pe care le judecă. Marţi dimineaţă i-am adresat preşedintelui CCR, Valer Dorneanu, o întrebare privind motivul pentru care s-a consemnat un lucru evident neadevărat în această decizie, dar nu am primit niciun răspuns. Aşa că nu rămâne decât să sperăm că, cine ştie când, se va ocupa de problemă vreun psihanalist pasionat şi de chestiuni juridice.

O a doua minciună din această decizie, deşi mai subtilă, este însă mult mai gravă, căci atinge fondul problemei şi crează, pentru viitor, o dublă jurisprudenţă. Excepţia ridicată de Curtea de Apel a fost respinsă ca inadmisibilă pe motiv că instanţa a atacat acea parte din ordonanţa 13 care încă nu intrase în vigoare. După cum ne amintim, articolul referitor la abuzul în serviciu, deşi publicat odată cu întreaga ordonanţă pe 1 februarie, avea dată de intrare în vigoare 10 zile mai târziu, pe 11 februarie. Judecătorii CCR au reproşat instanţei de la Curtea de Apel faptul că a ridicat excepţia „în mod artificial”, făcând un „calcul de oportunitate” prin „indicarea caracterului potenţial sau eventual de aplicare a textului legal respectiv”.

Or minciuna asta este: la data ridicării excepţiei, 3 februarie, aplicarea părţii din ordonanţă privitoare la abuzul în serviciu nu era nici potenţială, nici eventuală, ci era sigură şi iminentă, căci avea dată certă de intrare în vigoare, menţionată chiar în textul ordonanţei. Iar instanţa nu avea de unde să ştie că două zile mai târziu, pe 5 februarie, Guvernul avea să-şi anuleze propria ordonanţă.

Din întreaga argumentaţie rezultă că un act normativ care, deşi publicat în Monitorul Oficial, are o dată ulterioară de intrare în vigoare nu poate face obiectul judecăţii CCR decât după ce intră efectiv în vigoare şi produce efecte palpabile. Numai că această concluzie contrazice însăşi jurisprudenţa CCR. În 4 octombrie 2013, Guvernul Ponta a dat o ordonanţă de urgenţă privitoare la insolvenţă, care urma să intre în vigoare pe 25 noiembrie 2013. Ordonanţa a fost atacată imediat de Avocatul Poporului, iar CCR judecat-o pe fond şi a declarat-o neconstituţională pe 29 octombrie 2013, deci înainte ca respectiva ordonanţă să intre în vigoare. Atunci de ce s-a putut şi acum nu? Şi acest lucru l-am întrebat pe preşedintele CCR, dar răspunsul a lipsit cu aceeaşi promptitudine.

Şi astfel s-a creat dubla jurisprudenţă. Ori de câte ori vor mai avea de judecat acte normative publicate, dar cu intrare ulterioară în vigoare, judecătorii CCR vor putea apela, după criterii dintre cele mai obscure, la precedentul care le convine: fie le vor judeca pe fond, invocând precedentul 2013, fie le vor respinge ca inadmisibile, invocând precedentul 2017, fără ca nimeni să poată anticipa vreodată pentru ce precedent vor opta judecătorii. E şi asta o formă de minciună - una dintre cele mai sofisticate.

În sfârşit, o altă minciună, cea mai gravă, comisă prin omisiune. În tot scandalul creat de ordonanţa 13 şi de deciziile CCR legate de ea, m-am tot întrebat de ce judecătorii constituţionali n-au sesizat un lucru pe care eu cel puţin l-am realizat târziu: că ori de câte ori adoptă ordonanţe de urgenţă în materie penală prin care dezincriminează total sau parţial infracţiuni, Guvernul tinde să uzurpe puterile Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării. Căci asemenea ordonanţe, odată intrate în vigoare, funcţionează ca legi penale mai favorabile, care potrivit Constituţiei se aplică şi retroactiv. Şi dacă ulterior Parlamentul le respinge prin lege, ele tot ca lege penală mai favorabilă operează, chiar dacă au fost în vigoare un singur minut.

Iniţial,  am crezut că CCR nu a observat acest important aspect pentru că instituţiile care au sesizat-o asupra ordonanţei 13 nu i l-au evidenţiat ca atare: nici Preşedinţia, nici CSM, nici Avocatul Poporului - şi cu atât mai puţin Tăriceanu. Ei bine, acest lucru l-a făcut Curtea de Apel Bucureşti. Cele două judecătoare din complet, Anamaria Trancă şi Nicoleta Arsenie, au demonstrat nu doar că, printr-un astfel de procedeu, Parlamentul este pus de Guvern în faţa unui fapt împlinit, dar nici măcar Curtea Constituţională nu mai poate remedia efectele unor asemenea ordonanţe. Despre această observaţie, care vizează rolul Curţii Constituţionale în esenţa sa, Curtea Constituţională nu a scris în motivare nici măcar o silabă.

Şi sub acest şir de minciuni mai mult sau mai puţin evidente, tragem linie şi adunăm. Carevasăzică, judecătorii CCR au reproşat instanţei, în mod fals, absenţa de la dosar a unor opinii care de fapt erau deja acolo, dar au refuzat să se pronunţe asupra unei opinii ce ridica probleme pe care numai Curtea Constituţională le poate lămuri.

Acum, când toate cele cinci decizii aferente ordonanţei 13 au devenit publice, cercul s-a închis şi putem privi ansamblul. Atât statistica, cât şi primele probe arată că în tot acest răstimp, fără ca noi să ştim, judecătorii Curţii Constituţionale au jucat în echipă cu Florin Iordache.

Orice ţară are nevoie de o instituţie în care toată lumea să aibă încredere că arbitrează disputele politice serioase cu imparţialitate. Dar ce te faci atunci când vezi că această încredere este subminată – încet, subtil, dar sigur - chiar de instituţia căreia i-o acorzi? Căci această ultimă decizie a Curţii Constituţionale, spre deosebire de celelalte patru, a fost luată cu unanimitate.

PS: Un amănunt care nu ştiu cât este de important, dar ţin să-l consemnez, pentru că e atipic. În două dintre cele cinci dosare legate de ordonanţa 13, mai exact cele născute la sezizarea Avocatului Poporului şi a Curţii de Apel, preşedintele Curţii Constituţionale, Valer Dorneanu, s-a desemnat pe sine însuşi ca judecător-raportor. Despre celelalte trei nu am reuşit să aflu cine a fost judecător-raportor. Judecătorul-raportor este cel care administrează actele dosarului.