Haideţi să lămurim care e treaba cu independenţa procurorilor. Cum a muşcat Tudorel Toader din momeala propagandei

Câtă vreme Parlamentul, la iniţiativa senatorului Şerban Nicolae, se ocupă de fenomenologia sexului anal, era practic inevitabil ca cele mai interesante dezbateri privind Legile Justiţiei să se poarte în afara Parlamentului, mai exact în spaţiul public. Să lăsăm aşadar Parlamentul în impotenţa sa şi să vorbim despre un subiect crucial: independenţa procurorilor.

Este genul de subiect în care ambele tabere par să aibă dreptate, deşi în mod evident acest lucru este imposibil. Pentru ca lucrurile să fie clare de la bun început, este necesar să prezentăm cum a evoluat de-a lungul timpului legislaţia privind statutul procurorului.

Evoluţia legilor

Prevederile constituţionale sunt identice în ambele forme ale Constituţiei: „Procurorii îşi desfasoara activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”.

Să vedem cum au evoluat prevederile relevante din lege.

* Între 1992 şi 2004, legea prevedea aşa: „ Ministerul Public (nu procurorii! – nota mea) este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi îşi exercită atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia”.

* În 2004, sub ministeriatul lui Cristian Diaconescu, paragraful a fost reformulat astfel: „Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate, în condiţiile prezentei legi şi ale Legii privind Consiliul Superior al Magistraturii”.

* În 2005, sub ministeriatul Monicăi Macovei, s-a stabilit aşa: „Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legii”.

* În 2017, se propune o formulare copiată cuvânt cu cuvânt din Constituţie: „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”. (N-aş spune că o simplă copiere din Constituţie e cea mai inteligentă formă de legiferare).

Observăm aşadar că de 12 ani, procurorilor le-a fost atribuită prin lege capacitatea de independenţă, care se abrogă acum prin noua formulare din Legile Justiţiei.

Însă în paralel cu legislaţia internă, avem şi legislaţia internaţională. Pe de o parte, CEDO a spus că procurorii din România, câtă vreme acţionează sub control ierarhic şi sub autoritatea ministrului Justiţiei, nu sunt independenţi în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, într-o serie de tratate la care România este parte, se susţine că procurorilor trebuie să li se asigure o cât mai largă independenţă, mai cu seamă în ceea ce priveşte investigarea faptelor comise de înalţi oficiali (procurorul general Augustin Lazăr a citat ample extrase din aceste documente într-un comunicat de presă recent).

Ce spune CEDO este deja istorie

Ne aflăm în faţa unor documente contradictorii? Câtuşi de puţin. Pentru că cine citeşte cu bună credinţă toate aceste documente poate desluşi că este vorba despre două tipuri distincte de independenţă.

CEDO vorbeşte despre o independenţă de tip decizional – adică despre puterea de a lua o decizie care să nu fie cenzurată de nimeni. Curtea de la Strassbourg, în două decizii privitoare la România, a spus că nu este permis ca procurorul să ia decizii care afectează drepturile fundamentale ale omului şi care să nu fie cenzurabile de o instanţă - câtă vreme el, procurorul, acţionează „sub control ierarhic şi sub autoritatea ministrului justiţiei”.

Important de precizat este că ambele decizii, datând din 1998 şi în 2003, au fost date în perioada în care procurorii aveau puteri mult mai mari decât au acum. Spre exemplu, puteau dispune arestarea preventivă fără control judecătoresc. Dar aceste lucruri s-au reglementat între timp prin lege: puţine mai sunt deciziile pe care le poate lua un procuror fără să fie obligatoriu validate de un judecător sau care să nu poată fi contestate la un jduecător. Deci lipsa de independenţă constatată de CEDO este un fapt de mult depăşit – iar invocarea sa este în cel mai bun caz o abordare de rea-credinţă, dacă nu o manipulare.

Practic, CEDO a trasat un perimetru dincolo de care procurorii, chiar dacă sunt magistraţi, nu pot acţiona decât cu autorizarea judecătorului – singurul considerat independent. Este vorba de perimetrul dincolo de care sunt afectate drepturi fundamentale ale omului.

Independenţa trebuie garantată prin lege

În schimb, tratatele internaţionale pe care le invocă Augustin Lazăr atunci când vorbeşte despre independenţa procurorului nu se referă la ceea ce este dincolo de perimetrul stabilit de CEDO, ci la ceea ce se întâmplă în interiorul acestui perimetru. Avem aşadar de-a face aici cu o independenţă de tip funcţional sau operaţional – adică de libertatea a procurorului de a ancheta fără oprelişti exterioare şi fără teama de represalii.

Iată ce prevede o recomandare a Consiliului Europei: „ „Procurorii trebuie, în orice caz, să se găsească în situaţia de a acuza fără nicio piedică oficialii publici pentru infracţiuni comise de aceştia, în mod particular pentru corupţie, abuz de putere, violări grave ale drepturilor omului”.

Iar Carta de la Roma, document ce conţine norme şi principii europene privitoare la procurori, prevede: „Independenţa procurorilor – care este esenţială pentru statul de drept - trebuie să fie garantată prin lege la nivelul cel mai înalt cu putinţă, într-o manieră similară cu cea a judecătorilor”.

Or tocmai această formă de independenţă, în loc să rămână garantată prin lege ca până acum, este pusă în pericol de ceea ce se întâmplă cu Legile Justiţiei.

Tudorel Toader a muşcat momeala. Era prea tentantă

Ministrul Justiţiei, Tudorel Toader, ştie negreşit toate aceste lucruri. Numai că în loc să clarifice public lucrurile, mai mult le încurcă, prin lansarea de fumigene ridicate la fileu de grupuri interesate în intimidarea procurorilor.

Propaganda Mafiei tot ventilează de câteva zile o ştire care vine din Franţa şi care spune aşa: Consiliul Constituţional francez a respins o sesizare a procurorilor şi a apreciat că subordonarea parchetului ministrului Justiţiei nu împiedică garantarea independenţa sale.

Propaganda face şi ea ce ştie mai bine: ia o felie de adevăr şi o umflă astfel încât să pară adevărul întreg. Dar am aşteptat să văd dacă preiau această ştire şi oameni cu ştiinţă de carte. Şi iată că s-a trezit unul: Tudorel Toader, ministrul Justiţiei. Şi foloseşte această ştire ca să justifice abrogarea independenţei procurorilor români.

Aşa cum ştim, domnul TT este un maestru al jumătăţilor de adevăr. El ştie bine cum stau lucrurile în Franţa, şi totuşi utilizează doar o felie de adevăr, ceea ce indică premeditare. Or ceea ce nu spune domnul TT este că în Franţa, spre deosebire de România, între procurori şi instanţă mai există o instituţie foarte puternică: judecătorul de instrucţie.

Acesta face instrucţia penală şi este total independent, are libertate totală să-şi conducă ancheta cum vrea el, să audieze pe cine crede de cuviinţă, iar la final poate dispune clasarea dosarului sau trimiterea sa în instanţă. În ultimele decenii, unele din puterile sale au fost limitate (cum ar fi cea de a dispune arestări), dar oricum rămâne extreme de puternic şi total independent în deciziile sale. Singura putere pe care nu a avut-o niciodată este aceea de autosesizare. El nu poate începe o anchetă decât la sesizarea Parchetului sau a victimei.

Aşa că dacă la noi tot se aborgă independenţa procurorilor, poate n-ar fi rău să copiem integral modelul francez şi să înfiinţăm şi în România instuituţia judecătorului de instrucţie. Cum e, domnul Tudorel, n-ar fi o idee bună?