„Ce rost are să creăm o societate mai bună, dacă al meu copil nu are şi el un loc în rândul lumii. Cum adică nu merită? Merită, merită, lasă că ştiu eu, l-am văzut şi l-am comparat cu alţii, nici ăia nu sunt mai breji. Şi ce dacă au note mai bune la şcoală? Şi ce dacă au succes? Asta nu spune nimic nici de al meu, nici de ceilalţi.“ Se întrevede disonanţa dintre valorile românului şi nevoile sale. Pur şi simplu valorile noastre se întorc împotriva noastră, pentru că nu a gândit nimeni mai serios în ultimii 100 de ani. Cine a făcut-o a fost băgat la închisoare.

În timp ce scriam aceste rânduri, nu m-am putut abţine şi m-am gândit la un Tudorel Toader, un Liviu Nicolae Dragnea, un Ion Ţiriac, o Gabriela Vrînceanu-Firea sau o Viorica Vasilica Dăncilă. Rebuturile se văd de la o poştă, chiar dacă sunt sau nu sunt copii de alte rebuturi. Stai şi te întrebi ce societate bolnavă a ajuns să promoveze ca elite asemenea mediocrităţi? Hai să mai stricăm o generaţie, pentru a promova interesele de clan securiste, ceauşiste şi naţionaliste. Hai să ne întoarcem încă o dată din drumul pe care l-am ales, a câta oară oare? Hai să ne întoarcem privirile spre Rusia, o da, mama Rusie, cu tradiţiile şi ortodoxismul. „Ce vest, ce laicitate, ăia au numai homosexuali pe străzi, lasă că am văzut eu, am fost eu în vest şi am văzut dezmăţul. Numai droguri şi delăsare.“

Pierdem încă o luptă, sacrificăm încă o generaţie pentru că nu putem să vedem dincolo de uşile familiei noastre. Şi ne imaginăm, într-o iluzorie suficienţă de sine, că avem dreptate. Că toate familiile sunt la fel. Avem moralitatea de partea noastră. Nu vezi ce mişto e familia noastră, ce unită, ce exemplu pentru societate. Ai văzut dragă ce curvă e aia a lu Popescu, ce noroc avem noi că avem un băieţel aşa drăguţ şi cuminte. Ai văzut dragă ăla a lu Ionescu ce beţiv e, l-am văzut eu la crâşmă zilele astea, era rupt în gură, dragă, numai rachiu bea. Ce ruşine. Ce loază ordinară. Iar a lu Georgescu, vai dragă, se vorbeşte că trage pe nas şi că a luat o ţigancă. Ce să vezi la aia, dom'le, e vai de capul ei, nu putea să îşi găsească una mai bună, măcar mai frumoasă să fie.“

Conversaţiile astea au loc în cele mai multe dintre familiile din România şi dau măsura unui provincialism şi unei micimi de nedescris. Ne imaginăm că dacă avem o plasmă în loc de televizor cu lămpi, dar ne uităm tot la Antena 3 şi la România TV, suntem diferiţi. Diferiţi suntem doar la buzunar, dar la caracter rămânem la fel. Şi vor trece iar pe lângă noi momentele cheie ale secolului, Rusia anexează Crimeea călcând în picioare orice tratat internaţional, „ce, dom'le, doar au voie, e pământul lor“, Ucraina striveşte minoritatea românească şi noi încă râdem de incultura familiei Dragnea, Africa şi Orientul Mijlociu se democratizează, dar nouă ne pasă că vin imigranţii şi ne convertesc la islamism, „dom'le, ăştia fac copii mulţi, sunt şi terorişti, păzeşte-ne doamne de islamişti, ăştia sunt răi tare, dom'le“. „Bravo inteligenţilor de polonezi, vorba lui Tăriceanu, mare deştept domnul Tăriceanu, doar a fost prim ministru şi acum e preşedintele Senatului.“ Dar nimeni nu a vizitat Polonia să vadă minunea cu ochii lor.

Şi uite aşa ne complacem în marasmul că noi rămânem puri, că ţărişoara noastră e cea mai cea, că pe noi nu ne alungă nimeni de pe plaiurile astea mirifice şi pline de bogăţii pe care străinii vor să ni le ia, „ne iau şi femeile străinii, lasă, dom'le, că ştiu eu atâtea cazuri, ai văzut aia a lui Gavrilescu ce frumoasă era, cum, dom'le, să se căsătorească cu străinul ăla, e şi urât şi nici nu ne vorbeşte limba, ce mama dracului, nu putea să îşi găsească unul de-al nostru, uite câţi stau singurei şi nu îşi găsesc pe nimeni, săracii“. „Păi cum să îşi găsească când toate piţipoancele astea se căsătoresc cu străini? Ai văzut aia ce cuminte şi la locul ei este, s-a căsătorit devreme, cu unul de-al nostru.“

Şi uite aşa mai trece o generaţie şi nu realizăm nimic. Se perpetuează prostia, incultura, intoleranţa, iar studenţii de top ajung să creeze plus valoare pentru alţii, care au putut să îşi rezolve dilemele de mult, cândva când noi nici nu ştiam să scriem probabil.