Gesturi nesportive

„Povestea că dl. Iohannis va rămâne în guvern doar până la europarlamentare, că după aceea se va întoarce la Sibiu şi va încerca să reobţină mandatul de primar, mi se pare fantezie pură.“ FOTO Mediafax.ro

În urmă cu mai bine de 20 de ani, dl. Andrei Pleşu publica în Dilema nr. 39 din săptămâna 3-9 august un text plin de miez intitulat simplu „Demisia“. Articolul e antologat în cartea „Chipuri şi măşti ale tranziţiei“, apărut în anul 1996 la editura Humanitas. Dl. Pleşu socotea, pe bună dreptate, demisia drept o formă de sportivitate.

Din această perspectivă, primarii a două mari oraşe transilvane s-au dovedit în cursul weekendului de-abia încheiat defectivi de calitatea sportivităţii. Şi unul, şi celălalt caută tertipuri pentru a evita şi dribla regulile jocului politic ce, în cazul amândurora, presupune- „hélas!“- demisia. O demisie care, în cazul ambilor, nu se impune pentru că respectivii nu şi-ar fi făcut datoria faţă de electorat ori fiindcă ar fi fost prinşi cu niscaiva nereguli. Ci, pur şi simplu, deoarece ea, demisia, este un act, o condiţie a cărei îndeplinire le va permite, în conformitate cu legile ţării, să îşi pună în practică o opţiune personală. Cei doi sunt primarul Sibiului, dl. Klaus Iohannis, şi primarul Clujului, dl. Emil Boc.

Vinerea trecută, Partidul Naţional Liberal a redescoperit după vreo cinci ani mai vechea „soluţie Iohannis“ sau „proiectul Iohannis“, socotit ineficient atunci de Traian Băsescu, dar reevaluat pozitiv azi de răzgândacul de la Cotroceni. Drept pentru care PNL i-a cerut prim-vicepreşedintelui său să îndeplinească o misiune (aproape) imposibilă. Aceea de a încerca să rezolve irezolvabilul din şerpăria Ministerului de Interne.

Generos, partidul a mai adăugat un bonus, constând în postul de vicepremier. E de înţeles că, dacă oferta a fost făcută publică şi a ajuns sub forma unei propuneri pe masa premierului Victor Ponta, dl. Iohannis a acceptat-o, înţelegând şi asumându-şi totodată riscurile şi sacrificiile presupuse de ea. Printre acestea şi riscul posibilei remanieri, al ruperii USL, al ieşirii de la guvernare, ş.a.m.d. Iar dacă până în 2016 intervine un astfel de accident de parcurs, dl. Iohannis e obligat să îşi asume şi riscul de a rămâne, cel puţin pentru o vreme, „fără coledzi“. Aceasta fiindcă Legea îl obligă ca, înainte de a-şi asuma responsabilităţile şi riscurile presupuse de intrarea în Guvern, să mai plătească un preţ. Acela al demisiei din postul de primar al frumosului burg din inima Transilvaniei. Povestea că dl. Iohannis va rămâne în guvern doar până la europarlamentare, că după aceea se va întoarce la Sibiu şi va încerca să reobţină mandatul de primar în urma unor alegeri anticipate mi se pare fantezie pură.

Vineri, dl. Iohannis a spus că nu ar prea vrea să plătească preţul. Că ar vrea să fie şi colo, şi colo. Sâmbătă şi duminică, primarul Sibiului a preferat tăcerea, în locul său vorbind nu faptele, ci prestidigitaţiile retorice ale d-lui Crin Antonescu. Prestidigitaţii ajunse la apogeu duminică seara în interviul de la TVR. În acest caz, tăcerea d-lui Iohannis lasă impresia nu de înţelepciune, ci de indecenţă şi de dublă lipsă de fair-play. Faţă de sibienii ce l-au reconfirmat în 2012 ‒ a câta oară? ‒ la primărie şi faţă de partidul care, în absenţa unei atitudini hotărâte din partea prim-vicepreşedintelui, lasă impresia că nominalizarea d-lui Iohannis riscă să fie un fapt de presă şi nimic mai mult.

Încă mai nesportivă şi mai indecentă mi s-a părut atitudinea primarului municipiului Cluj-Napoca, dl. Emil Boc. Fostul prim-ministru s-a înscris nu în Partidul Mişcarea Populară, aşa cum se vede de la o poştă că îl trage inima şi îl îndeamnă nedezminţita fidelitate faţă de preşedintele Traian Băsescu împreună cu care continuă să se iluzioneze că ar fi luat ţara în spate, ci în Fundaţia omonimă, evitând astfel demisia din PDL ce l-ar costa funcţia. În realitate, Dl. Boc aşteaptă excluderea din partidul al cărui preşedinte a fost, fapt ce îi va permite şi să rămână pe mai departe primar, dar şi să fie liber de contract politic, având dreptul de a adera, doar cu o mică amânare, la partidul prezidenţial.

Dacă dl. Boc era cu adevărat un om onest şi încrezător în forţele sale, şi-ar fi asumat riscul părăsirii nemascate şi imediate a PDL, al pierderii primăriei şi al încercării de recâştigare a ei, sub egida Partidului Mişcării Populare, în contextul unor alegeri anticipate ce se prevede că vor avea loc simultan cu europarlamentarele. O atare soluţie ar fi fost nu doar una morală, ci ar fi permis şi un test de verificare pentru mini-partidul consilierilor prezidenţiali despre care visătoarea doamnă Udrea profeţeşte că va prelua puterea la sfârşitul anului 2014.

Din amestecul acesta de tăceri, temporizări, tertipuri politicianiste şi gesturi nesportive, rezultă limpede când de nesportiv joacă atât dl. Boc cât şi dl. Iohannis. Dar şi că dl. Andrei Pleşu a mai avut o dată dreptate, atunci când, într-un interviu din anul 2006, republicat în recent apărutul volum „Din vorbă-n vorbă - 23 de ani de întrebări şi răspunsuri“ (Editura Humanitas, Bucureşti, 2013), aprecia că politicienii noştri n-au depăşit încă pubertatea.