Fără mecanisme de urmărire a eficienţei cheltuirii lor, banii bugetului dispar ca apa în nisip

Discuţii aprinse asupra alocărilor bugetare pentru diferite ministere. Mai precis, discuţii mari pentru că Educaţia şi Cercetarea primesc doar 2,7% din PIB. Sigur că e puţin. Dar şi dacă primea 6%, fără mecanisme de urmărire a cheltuirii banilor, cei 6% dispăreau că apa în nisip. Problema României nu stă în banii puţini sau mulţi alocaţi. Ci în lipsa mecanismelor de urmărire a chelturii lor.

În anul 2000, în timpul guvernării Isărescu, salariile profesorilor au crescut cu 60%. Guvernele PSD au mărit salariile profesorilor în mod repetat. S-au oglindit aceste măriri în creşterea calităţii prestaţiei profesorilor la catedră? Nicidecum, dacă suntem în continuare ruşinea Europei la testele PISA. Sunt posibile astfel de mecanisme de urmărire a eficienţei cheltuirii banilor?

În Educaţie este necesară măsurarea progresului şcolar al elevilor

Profitând de explozia aplicaţiilor informatice este foarte simplu de măsurat, în mod obiectiv, progresul şcolar al elevilor. Sunt suficiente teste tip grilă, după modele PISA, cu subiecte personalizate, la început şi sfârşit de an şcolar. Diferenţa între media testelor predictive şi sumative măsoară progresul şcolar al elevilor unui profesor, unei şcoli, unui manager, unui oraş sau comună. Corectarea testelor tip grilă se face automat, de către computere, fără intervenţia profesorilor.

Sunt şi alte criterii obiective de măsurat performanţa unor şcoli: abandonul şcolar, numărul de absenţe ale elevilor, intrarea în piaţa muncii după absolvire, mediul atractiv de învăţare oferit elevilor, condiţiile materiale în care funcţionează o şcoală. Fără astfel de mecanisme, profesorii vor aplica principiul capitalist, altfel sănătos, câştiguri maxime cu eforturi minime.

Pentru învăţământul superior, singurul criteriu de urmărire a eficienţei cheltuirii banilor alocaţi, criteriu care se practică şi în ţările dezvoltate, este rata de intrare în piaţa muncii a absolvenţilor, în specializarea urmată în facultate, şi nivelul salarizării. Un alt criteriu mai bun nu există. Iar în cercetare, inclusiv cercetarea universitară, numărul de publicări sau menţionări în reviste specializate recunoscute internaţional.

Exemplul învăţământului privat

Patronii şcolilor private nu plătesc salarii profesorilor cum le plăteşte statul. Trebuie să şi merite acele salarii. Altfel, şcoala privată nu mai atrage „clienţi”, şi patronii rămân fără bani, intră în faliment. Cum la stat nu funcţionează aşa ceva, singura soluţie este să fie urmat exemplul sistemului de sănătate. Fără unităţile private de asistenţă medicală, sistemul de sănătate de stat ar intra în colaps. Aşa ar trebui să se întâmple şi în educaţie. Este suficientă relaxarea birocraţiei necesare deschiderii unor unităţi private, sprijinul statului cu clădiri care stau nefolosite, pentru ca învăţământul privat să ia amploarea pe care a luat-o sistemul de sănătate privat.

În concluzie

Nu banii constituie principala problemă în zonele bugetare din România. Ci absenţa mecanismelor de urmărire a eficienţei cheltuirii acestor bani. În absenţa acestor mecanisme, banii dispar că apa în nisip.