Este vorba de indiferenţa faţă de Basarabia.

Toate guvernele, cel puţin de prin 2000 încoace, au conştientizat necesitatea de a ajuta economic Republica Moldova. Politic, cultural şi educaţional, statul vecin beneficiază de sprijinul României – mai mic sau mai mare, căci, din păcate, nu suntem Germania – încă din prima secundă a existenţei sale. Ţara noastră, sacrificându-şi propria onoare şi propriile interese, a fost prima care a recunoscut independenţa Republicii Moldova.

Dar, când a sosit momentul să îşi dea jos măştile de guvernanţi şi să îşi arate chipurile adevărate, de fiare puse pe jaf, nici unul dintre guvernanţii care s-au succedat nu şi-a pus o secundă problema ce gândeşte Basarabia. Ce se petrece în sufletul românului, unionist sau mai puţin unionist, de peste Prut, când vede aceste bătălii de hiene setoase nu de sânge (asta încă ar fi nobil), ci de carne. Ce părere îşi face despre România rusofonul căruia, eventual, i s-ar cere votul în favoarea reunificării ţării.

E adevărat că, în sens metafizic, nu această pleavă politică reprezintă românitatea. Avem o cultură foarte frumoasă şi originală, avem o ţară realmente splendidă, avem încă resurse minerale şi, în pofida unei imagini externe proaste, cine ne cunoaşte ştie că suntem departe de a fi „răii Europei”. Avem, de asemenea, un potenţial de creştere economică rapidă, pe care, cel puţin în ultimii ani, începem să îl conştientizăm şi chiar să îl valorificăm.

Dar acestea sunt consideraţii savante, bune de a fi prezentate unor cunoscători. În URSS, România a fost inamicul public numărul 1, iar la Chişinău cartea românească a fost considerată, ani şi nni, mai periculoasă decât MI 6. Ţara noastră nu este cunoscută basarabenilor decât în clişee, de la „jandarmul român” (şi basarabenii sunt tot români, apropo...), din proza lui Ion Druţă la „boierii fascişti”, din Ilf şi Petrov. De la acest nivel, Dragnea şi Grindeanu, Carmen Dan şi Sevil Shhaideh, Viorica Dăncilă (?!) şi Victor Viorel Ponta reprezintă românitatea. Nu Ana Blandiana şi Dan Grigore, nu Horia Roman Patapievici şi Mircea Cărtărescu, nu Călin Peter Netzer şi Andrei Pleşu. Spectacolul dizgraţios pe care l-a înfăţişat basarabenilor fiecare criză – şi au fost multe, în ultimul deceniu şi jumătate – a murdărit în mod incalificabil obrazul României şi a contribuit la încremenirea basarabenilor în proiect. În proiectul perdant al unei existenţe pur vegetative, în marginea lumii civilizate. Reticenţa faţă de reunificarea ţării şi scorurile mari pe care le iau tiriplicii pro-ruşi sunt alimentate şi de mahalageala care izbucneşte, din când în când, la Bucureşti, de sub pojghiţa subţire a europenismului nostru.

Lipseşte, cu alte cuvinte, din ADN-ul politicianului român, factorul Basarabia. Nimeni nu ia în calcul, atunci când crede (ca Liviu Dragnea) că e masculul alfa şi declanşează o criză tembelă, cum se vede şi ce efecte va avea aceasta asupra provinciei înstrăinate.

Ar trebui să ne gândim la asta. Până nu o vom face în mod sistematic, ar fi mai onest să nu ne mai batem cu pumnii în piept cu ce facem noi pentru Basarabia. Sute de microbuze şcolare nu fac atât bine imaginii României, pe cât de rău face un scandal de şanţ comunal (din Teleorman sau Gorj), ca acesta pe care îl traversăm acum.