Europa – o istorie despre crize, dezastre şi epidemii. Cât de pregătită a fost, este şi va fi România în faţa dezastrelor

Istoria Europei este plină de exemple în care apar epidemiile şi crizele. În anumiţi ani, crizele au generat şi revoluţii. Este clar că situaţia actuală va genera schimbări profunde în România.

Zilnic, televiziunile se întrec în sfaturi despre cum să eviţi depresia în izolare. Au apărut o sumedenie de psihologi care se pun la dispoziţia autorităţilor pentru a-i consilia pe cei care ar fi vulnerabili în faţa depresiei. Ar fi bine de ştiut cum se încheie contractele şi câţi bani publici se cheltuie astfel. Un singur lucru nu se spune la televizor, acela că poţi să eviţi neplăcerile statului în casă, citind o carte bună. În schimb, zilnic vedem, la televizor, vedete oferind indicaţii preţioase, din vilele lor de lux, să stăm acasă, nebăgând în seamă faptul că mulţi oameni locuiesc în case obişnuite, iar marea majoritate a caselor din mediul rural nu au baie sau toaletă în interiorul locuinţei, iar canalizarea şi alimentarea cu apă potabilă şi menajeră sunt un lux pe care nu şi-l pot permite. Indicaţia de a te spăla pe mâini foarte des, în mediul în care apa potabilă este un lux, iar bătrânii de peste 65 de ani trebuie să parcurgă distanţe mari până la cea mai apropiată fântână, este foarte greu de respectat. Nouă ni se cere să stăm în casă, iar un post privat de televiziune promovează filmări de videoclipuri în care vedetele nu respectă distanţa socială şi nici regula că întâlnirile dintre minim trei persoane sunt interzise prin reglementările introduse de starea de urgenţă.

Această perioadă în care suntem rugaţi să stăm în casă, poate fi folosită citind sau scriind. Eu am ales să petrec timpul scriind. M-am decis să scriu o carte, ”Europa –o istorie despre crize dezastre şi epidemii”, în care să prezint ce a învăţat Europa din fiecare criză sau pandemie.  Ştim de ciuma din Războiul Peloponesiac, care a distrus o treime din populaţia Atenei, de ciuma din epoca lui Justinian, de Marea Ciumă din 1347, epidemiile secolelor XVI-XIX, ştim câte victime a provocat ”gripa spaniolă”.

Istoria românilor, evident, va avea un capitol aparte în această carte. Nu ştiu câţi îşi mai amintesc de ”Iarna lui Hangerli”, ”Ciuma lui Caragea”, ”Holera de la 1848” (amintită de Ion Creangă în ”Amintiri din copilărie”), de cutremurele, incendiile, tifosul exantematic,  inundaţiile devastatoare care au prins mereu statul român nepregătit. Marele incendiu de la 1847 din Bucureşti şi  Cutremurul din 1977 au rămas memorabile prin faptul că au arătat lipsa de pregătire a autorităţilor. Despre tragedia din Clubul ”Colectiv”, ce să mai vorbim...

Ideea acestei cărţi este aceea de a descrie măsurile luate de fiecare dată de către europeni, când Bătrânul Continent a fost afectat de aceste nenorociri. Va fi necesar să ştim ce măsuri s-au luat în România, iar ultimele capitole vor fi dedicate măsurilor care vor trebui luate.

Nu vor fi ignorate nici pericolul ameninţării cu arme bacteriologice, pericolul poluării, care afectează siguranţa naţională, siguranţa europeană. În ultima vreme, vorbim de terorism şi de lupta globală  împotriva terorismului, dar uităm că un virus, un cutremur produc mai multe victime decât un război convenţional sau nu, acolo unde nu există  strategie, unde nu există măsuri, soluţii concrete.

În prezent, în România, autorităţile nu văd, sau se fac că nu văd că situaţia scapă de sub control. Spitalele sunt un dezastru, primarii din România, cu rare, foarte rare excepţii sunt ei înşisi ”dezastre vii”, în total contrast cu oamenii valoroşi care primesc eticheta UNESCO  de ”tezaure umane vii„.

Toate guvernele de după 1989 s-au întrecut în incompetenţă, hoţie şi lipsă de discernământ. În prezent, România se prăbuşeşte puţin câte puţin. Pandemia de Coronavirus (COVID-19) a arătat incapacitatea tuturor autorităţilor.

Ştim că în Vestul României, Timişoara, Oradea, Cluj şi Arad visau la un fel de patrulater autonom, în autogospodărire, teoretic, în domeniul atragerii proiectelor europene. Azi, Timişoara este oraşul în care s-au vindecat cei mai mulţi bolnavi în această pandemie. La polul opus, se află Suceava oraşul bucovinean, în prezent, în carantină totală.

De ce am ales aceste oraşe? Până în 1918, cele două oraşe erau oraşe moderne aflate în Austro-Ungaria. Timişoara a avut unul din primele servicii de ambulanţă publice din Europa, iar Suceava  era oraş de frontieră (frontiera era în zona Gărilor Burdujeni şi Iţcani (Suceava Nord ) de astăzi).

Azi, Timişoara evoluează, în stil occidental, iar Suceava a devenit sinonimă cu falimentul total, similar epocii fanariote. Aşadar, de aici şi până la opoziţia dintre stilurile ”occidental”şi ”fanariot” nu mai este decât un pas.

Al doilea oraş intrat în carantină totală, este Ţăndărei. Atestat în anii domniei lui Mihai Viteazul (Unificatorul se născuse, nu departe, lângă ”Gurile Ialomiţei”, localitatea Târgul de Floci), aflat la conexiunea drumurilor dinspre Bucureşti, Constanţa, Brăila, nod de cale ferată, oraşul Ţăndărei este astăzi prezentat în mass-media, drept un oraş aflat în pragul unei crize umanitare.  La fel, ca în cazul opoziţiei Timişoara-Suceava, Ţăndărei, oraş datând din vremea primei Uniri este azi un oraş în carantină totală.

Aşadar, cu oraşe simbol aflate în situaţii total opuse, României i se construieşte, încet dar sigur, imaginea unui stat eşuat, adică a unui stat în care nimeni nu mai are capacitatea de a face ceva.

Suntem la un secol de la semnarea Tratatului de la Trianon şi sensibilităţile cresc. Deja se creează o comparaţie între modelul austro-ungar, considerat   pozitiv, ”occidental” şi modelul românesc, denumit peiorativ ”balcanic”, în sensul de retrograd, deci negativ. Acum doi ani, am irosit şansa  sărbătoririi, aşa cum se cuvenea, a Centenarului României Mari, fapt care va fi speculat de inamicii văzuţi şi nevăzuţi ai României.

Aici, or să sară naţionaliştii care au spus că, la un moment dat, în timpul stării de urgenţă, din megafoanele autospecialelor, a răsunat ”Deşteaptă-te, Române”, imnul naţional. Fără să vrei, te gândeşti la secvenţa din filmul ”Titanic”, în care orchestra cânta pe puntea pachebotului care se scufunda, în timp ce pasagerii se luptau pentru un loc în bărcile de salvare.  A fost un gest frumos, dar intonarea imnului nu ţine locul măsurilor concrete care trebuiau luate de 30 de ani şi nici nu trezeşte solidaritatea, fiindcă un milion de oameni care au rămas fără locuri de muncă sunt un milion de oameni care nu mai cred în autorităţile statului, putând deveni posibile ţinte  ale curentelor populiste care vor apărea cu siguranţă. Aşadar, se va adânci criza sistemică în care se găseşte România. De aici, până la dispreţul faţă de autorităţi, faţă de instituţii, nu mai este decât un pas. Viaductul feroviar Caracău din Judeţul Harghita, cel mai mare viaduct din beton armat din România, pe tronsonul Miercurea Ciuc-Ghimeş, sector strategic, a fost păzit de mulţi ani de o unitate militară, care de ceva timp a fost desfiinţată. Această singură conexiune feroviară cu Moldova a rămas astfel vulnerabilă.

Într-un articol intitulat Slăbirea comunităţii româneşti din Harghita-Covasna, apărut în ”Cotidianul.ro” (https://www.cotidianul.ro/slabirea-comunitatii-romanesti-din-harghita-covasna/.), ce reprezintă rezultatul unui studiu de teren, realizat de ”Centrul pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, împreună cu studenţi şi cadre didactice de la Universitatea din Bucureşti şi de la Universitatea din Craiova în zonele: Livezi-Mihăileni (Harghita), Doboi-Plăieşi (Harghita), Hăghig-Belin (Covasna)” se arată, referitor la Viaductul Caracău: ”Din interviuri a reieşit că un alt punct strategic în sat este unitatea militară care apără podul. Aceasta însă, desfiinţată nu de multă vreme, nu mai apare în reprezentarea cartografică subiectivă, spre deosebire de viaduct-calea ferată şi biserică. Viaductul Caracău-Biserica şi Unitatea militară, ca puncte de referinţă în discuţiile despre sat, arată încă odată preocuparea pentru protecţia identităţii colective şi, în acelaşi timp, necesitatea ieşirii cumva din starea precară actuală, prin comunicaţii”. A fi membru într-o alianţă militară ca NATO nu înseamnă că trebuie să ignori apărarea internă, care îţi revine de drept ca stat independent, unitar, naţional şi suveran.

Din 2007, România nu mai are serviciu militar obligatoriu. Aşadar, toţi tinerii care în intervalul 2007-2020 nu au efectuat stagiul militar  au lipsuri la capitolul pregătire pentru situaţii de urgenţă, fiindcă Ministerul Educaţiei nu s-a preocupat de acest fapt. Adică Ministerele Afacerilor Interne, Apărării şi Educaţiei nu au găsit necesar un cadru comun să pregătească tinerii pentru aceste situaţii. Poate mai sunt unii care au ales să se auto-intruiască. Ori, se ştie că, în război (că aşa se spune: suntem în război cu inamicul invizibil), un soldat nepregătit este un soldat mort.

Vor sări ”progresiştii” ca arşi, acuzând că doar în comunism era armata obligatorie. O să citez exemplul Canadei, unde mulţi români au ales să se stabilească. Acolo, primarii de localităţi trebuie să aibă automat şi gradul de ofiţer în rezervă. Oraşele cu un anumit număr de locuitori impun ca grad minim, gradul de maior, obţinut ca urmare a unei bune pregătiri teoretice, practice, de teren. Dacă ne uităm că în România, în ultimii ani, la scandalurile provocate de avansări la gradul de general, iar avem o situaţie problemă. Majoritatea primarilor din România au o pregătire deficitară,  de aceea se vede că acţionează ineficient la toate crizele. Dacă analizezi cunoştinţele dobândite în anii de şcoală de mulţi consilieri locali, ai din sumbra imagine a dezastrului din administraţia publică.

Aşadar, dacă ai politicieni slabi, ei vor face legi proaste, iar o ţară condusă după legi proaste nu poate avansa (legea este făcută să fie respectată, indiferent dacă este proastă sau nu, dar aplicarea unei legi proaste adânceşte criza, în loc să o neutralizeze sau să o depăşească), indiferent dacă se confruntă cu o criză, pandemie, cutremur, inundaţie etc.

Faptul că Armata începe să-şi asume coordonarea militară a activităţii în unele spitale, arată că managerii puşi politic în spitale sunt incompetenţii care, ani de zile, s-au jucat cu viaţa pacienţilor. Dacă autorităţile se vor baza pe incompetenţi în teritoriu, ca până acum, oricât ar sta lumea în casă, pandemia nu se va sfârşi de la sine. Dacă acum apar semnele crizei economice mondiale, oare la anul cum va fi? Va face România faţă provocărilor?

Oare se va schimba profilul candidatului la Primărie, Consiliu Judeţean, Camera Deputaţilor, Senat, Preşedinţia României?  Vor fi Miniştrii, Secretarii de Stat, Prefecţii, Directorii, Managerii altfel? Vor fi aleşi ei pe criterii de competenţă?  Vom vedea foşti militari şi medici pe liste? Dacă îi vom vedea, ei vor decide singuri, ori vor fi manipulaţi din spate de politicienii corupţi şi veroşi trecuţi în linia a II-a? Vor fi pedepsiţi vinovaţii după actuala criză?

Doar românii vor putea să decidă care va fi viitorul lor.