În ciuda acestei recomandări, Parlamentul ucrainean adoptă proiectul de lege. Opoziţia a acuzat Partidul Regiunilor că doreşte acapararea totală a puterii. Ucraina avusese deja experienţa votului mixt, practicat la alegerile din 1998 şi 2002, alegeri care nu au fost considerate un pas înainte în direcţia democratizării. La alegerilre din 2012 au fost mituiţi alegătorii, s-au folosit din plin fondurile guvernamentale pentru candidaţii Partidului Regiunilor, s-au falsificat rezultate. Dintr-un total de 450 de locuri, 43 au revenit unor candidaţi independenţi, legaţi de interesele de afaceri ale grupării lui Ianucovici. Organizaţiile internaţionale, UE şi SUA au avut o poziţie critică faţă de rezultatele acestor alegeri. Alegerile au adus un plus de 10 mandate Partidului Regiunilor şi un minus de 55 de voturi pentru Patria, coaliţia partidelor de opoziţie pro-europene.

Pare un scenariu cunoscut? Exact acelaşi scenariu se derulează în acest moment în Republica Moldova. După adoptarea sistemului de vot mixt, este de presupus că alegerile din 2018 vor da câştig de cauză PD şi PSRM, iar candidaţii independenţi vor face diferenţa în vederea alcătuirii unei majorităţi parlamentare.

Scenariul aplicat în Republica Moldova este însă mai complex decât cel aplicat în Ucraina. Cei care l-au conceput au în vedere decuparea circumscripţiilor electorale ulterior, prin mecanisme netransparente, probabil cu puţin timp înainte de desfăşurarea alegerilor. Regulile neclare referitoare la finanţarea campaniilor electorale şi la funcţionarea partidelor politice, desfăşurarea în condiţii arbitrare a alegerilor în Transnistria şi în diasporă completează peisajul unor alegeri care vor avea loc împotriva standardelor democratice.

Un aspect ascuns cu bună ştiinţă de autorii acestei reforme electorale se referă la faptul că în 2013 Comisia de la Veneţia a recomandat să fie schimbate regulile referitoare la partidele politice şi la finanţarea campaniilor electorale. Până în acest moment, nu s-au pus în aplicare aceste recomandări. Avizul din 2017 al Comisiei de la Veneţia porneşte explicit de la premisa că înainte de orice reformă electorală trebuie puse în aplicare recomandările din 2013. Autorităţile de la Chişinău sunt inflexibile în această privinţă.

Comisia de la Veneţia porneşte de la premisa că un sistem electoral, pentru a putea produce rezultate în direcţia democratizării, trebuie să îndeplinească trei condiţii: legislaţia electorală să respecte standardele internaţionale, aceasta să fie adoptată prin consens, iar dorinţa de a o pune în aplicare să se manifeste cu bună credinţă. Toate aceste criterii nu sunt îndeplinite în cazul legislaţiei electorale propusă în Republica Moldova. Comisia de la Veneţia consideră că alegerea unui sistem electoral este alegerea suverană a unui stat dar criteriile enunţate trebuie respectate în orice circumstanţe.

În privinţa sistemului electoral mixt propus, Comisia de la Veneţia consideră că acei candidaţi independenţi, aleşi pe baza unui sistem majoritar, ar putea fi influenţaţi de oameni de afaceri, reducând astfel legitimitatea Parlamentului care ar urma să fie ales în acest mod. O altă problemă este atribuţia Comisiei Electorale Centrale de a stabili limitele circumscripţiilor, neexistând criterii pentru delimitare, aspect care poate fi decisiv pentru circumscripţiile din Transnistria. Este considerată o problemă a legislaţiei propuse şi existenţa unui prag electoral foarte ridicat - este singurul aspect de care autorii legii au ţinut cont ulterior, o concesie minimă acordată  în vederea punerii în aplicare a recomandărilor Comisiei de la Veneţia.

Noua lege electorală introduce dreptul de recall, revocarea candidaţilor aleşi. Comisia de la Veneţia consideră că această prevedere este contrară regulii interzicerii mandatului imperativ înscrisă în Constituţia Republicii Moldova la art. 68, alin. 2, precum şi împotriva standardelor internaţionale.

Referitor la introducerea sistemului de vot mixt, Comisia de la Veneţia constată că este practicat în ţări precum Germania, Ungaria, Lituania sau Japonia, dar acest aspect nu garantează un transplant de succes într-o altă ţară. Teoria transplantului de norme juridice este extrem de complexă, iar faptul că se face o referire la aceasta în Avizul Comisiei de la Veneţia constituie o dezvoltare importantă şi un precedent interesant de urmărit în viitor.

Despre delimitarea circumscripţiilor electorale, legea face referire la un ecart maxim de 15% între cea mai mică şi cea mai mare circumscripţie. Comisia de la Veneţia a validat până în prezent ecarturi între 10 % şi 15 %, din acest motiv 15 % este considerat la limita dintre normele în general admise şi cele nedemocratice.

Cea mai mare problemă identificată de Comisia de la Veneţia se referă la reprezentarea diasporei şi a alegătorilor din Transnistria: regulile sunt considerate arbitrare şi neclare, putând da naştere la nereprezentarea unor largi categorii de cetăţeni, iar atribuţiile acordate instituţiilor de stat în întregul proces electoral din aceste circumscripţii este considerat a fi o imixtiune nepermisă din partea guvernului. De asemenea, reprezentarea minorităţilor naţionale în Parlament este considerată a fi pusă în pericol.

Greşeala guvernului de la Chişinău sau mai degrabă a Partidului Democrat, principalul actor politic al acestui guvern, partid afiliat socialiştilor europeni, este de a considera avizul Comisiei de la Veneţia ca fiind expresia poziţionării PPE împotriva reformei electorale. O evaluare greşită. Avizul Comisiei de la Veneţia este redactat în colaborare cu Oficiul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR) al OSCE. Poziţionarea PPE în Parlamentul European a fost conturată ulterior Avizului Comisiei de la Veneţia. Grupul socialiştilor europeni nu a fost de acord cu menţionarea problemei reformei electorale în decizia Parlamentului European prin care se acordă finanţarea nerambursabilă de 100 de milioane de euro dar nu a negat constatările menţionate în avizul Comisiei de la Veneţia. Faptul că în prezent Comisia Europeană are serioase rezerve faţă de reforma electorală din Republica Moldova, iar SEAE analizează compatibilitatea între aviz şi lege, ar trebui să dea de gândit guvernului de la Chişinău. Socialiştii europeni au încercat să sară în ajutorul partenerilor din Republica Moldova şi să scoată în evidenţă virtuţile noii legi dar argumentele expuse de aceştia nu sunt convingătoare.

Ce va urma este previzibil. Precedentul ucrainean ne arată că presiunile europene în vederea renunţării la un sistem electoral nu au nici un efect. Chiar şi anularea finanţării acordate Republicii Moldova nu ar avea vreun efect în această direcţie. Un asemenea gest ar încuraja retorica promovată de PSRM care critică reforma electorală şi cere anularea acestei finanţări. Între a acorda această finanţare şi a întări PD şi a nu o acorda şi a întări PSRM, UE va alege calea pragmatismului. Este greu însă de spus cum ar trebui să se concretizeze acest pragmatism.

Guvernul de la Chişinău va folosi în mod pervers argumentele Comisiei de la Veneţia, va afirma că reforma electorală, din moment ce este în vigoare, nu mai poate fi modificată cu un an înainte de desfăşurarea alegerilor. Alegerile din 2018 vor oferi un plus de voturi pentru PSRM, un minus de voturi pentru PD, compensat de intrarea în Parlament a unor independenţi susţinuţi de acest partid, iar opoziţia pro-europeană va intra în Parlament, odată cu reducerea pragului electoral. Aceasta înseamnă că actuala formulă politică de la Chişinău va fi conservată: un preşedinte opus integrării europene dar fără majoritate în Parlament şi un partid personal al unui oligarh, devotat integrării europene doar atâta vreme cât aceasta îi aduce un avantaj personal.

Unde se situează România în acest scenariu? Primul - ministru Tudose a ales solidaritatea de partid cu omologii PSD, în locul susţinerii poziţiei majoritare a instituţiilor europene. Atunci când Republica Moldova va deveni asemănătoare Ucrainei din anul 2012, deschizând astfel calea unui conflict intern generalizat, răspunderea va reveni nu numai elitei politice actuale aflată la putere în Republica Moldova, ci şi guvernului din România care a susţinut un asemenea parcurs. Inedită metodă de a sărbători împreună Centenarul Unirii, având un consens guvernamental pe ambele maluri ale Prutului în privinţa atenuării democratizării şi respectării standardelor europene. Ar fi putut să fie exact altfel, la fel ca în 1918.