Dosarele penale ale lui Traian Băsescu şi câinele legat cu un lanţ de un metru optzeci

Avem o veste relativ proastă pentru toţi cei care, de doi ani de zile, îl aşteaptă pe Traian Băsescu în poartă la Jilava, ca să-i dea portocale pentru o perioadă determinată de timp: nu-l mai aşteptaţi, că s-ar putea să nu apară. Singurul dosar cu adevărat periculos pentru Traian Băsescu are nişte impedimente legale care îi fac pe procurori să nu mai ştie ce să facă cu el.

Traian Băsescu se cam alintă atunci când se plânge că tot felul de duşmani i-au redeschis zeci de dosare penale după ce a ieşit din mandatul de preşedinte. Covârşitoarea lor majoritate sunt nişte prostii – lucru pe care l-a aflat, în cele din urmă, şi Gabriela Firea, abandonând plângerea pentru ameninţare şi şantaj.

Singurul dosar pentru care Băsescu ar avea motive să-şi facă griji este cel născut din relaţia sa cu afaceristul Costel Căşuneanu, cunoscut sub numele de „mită şi spălare de bani pentru terenul din Aleea Privighetorilor”. Dacă însă citim în paralel cronologia faptelor şi cronologia legilor, putem observa că sunt şanse mici ca acest dosar să ajungă vreodată în faţa unui judecător.

Faptele sunt îndeobşte cunoscute şi le rezum aici:

** 9 august 2000. Traian Băsescu şi Costel Căşuneanu cumpără fiecare câte un teren de aceeaşi mărime în Aleea Privighetorilor, zona Băneasa. Deşi vânzătorul este acelaşi şi terenurile sunt învecinate, Băsescu plăteşte 66.000 de dolari, iar Căşuneanu 220.000 de dolari.

** 15 octombrie 2002. Băsescu vinde terenul către Costel Căşuneanu, prin intermediul unei cumnate a acestuia din urmă, cu 300.000 de dolari.

** 21 octombrie 2002. Băsescu şi soţia cumpără o casă în zona Băneasa cu 280.000 de dolari. Încă nu e clar dacă suma provine din banii luaţi pe teren sau din alte surse.

** 12 noiembrie 2002. Băsescu donează casa fiicei sale Ioana.

Trebuie să admitem că acest şir de tranzacţii financiar-imobiliare este cel puţin suspect, de la preţurile sensibil diferite achitate aceluiaşi vânzător şi până la faptul că Băsescu a revândut terenul aceluiaşi Căşuneanu. În presă s-a speculat că aceste tranzacţii ar fi fost o mită pe care Căşuneanu i-ar fi dat-o lui Băsescu, pentru nişte licenţe de transport internaţional pe care omul de afaceri le-ar fi primit în anii '90, când Traian Băsescu era ministru al Transporturilor. Iar achiziţia casei şi imediata donare a acesteia ar fi fost o modalitate de a spăla banii astfel obţinuţi.

Legile, şi mai ales succesiunea lor, sunt cele care lucrează în favoarea lui Traian Băsescu. Pentru ca infracţiunea de spălare a banilor să poată fi reţinută în sarcina cuiva, trebuie să fi existat anterior o infracţiune care a generat banii negri ce au fost spălaţi – numită infracţiunea-predicat.

Pe plan mondial, au fost trei categorii de legi împotriva spălării banilor. Legile de prima generaţie incriminau doar spălarea banilor proveniţi din traficul de droguri – dar nu şi din alte infracţiuni. Legile din a doua generaţie au adăugat şi alte infracţiuni grave, dar în final era vorba de o listă limitată de fapte penale. În sfârşit, legile din a treia generaţie incriminează spălarea banilor proveniţi din orice infracţiune, indiferent de gravitatea acesteia.

În România, prima lege împotriva spălării banilor a fost adoptată în ianuarie 1999 şi era o lege din generaţia a doua. Prin urmare, cuprindea o listă limitată de infracţiuni-predicat care puteau atrage şi inculparea pentru spălarea banilor. Lucru important: faptele de corupţie NU se aflau printre aceste infracţiuni-predicat, deci cineva care spăla bani proveniţi din şpăgi nu putea fi inculpat şi pentru spălarea banilor. Abia în 2002 s-a adoptat o nouă lege contra spălării banilor, de data asta de generaţia a treia, în baza căreia pot fi urmărite sumele provenite din orice fel infracţiuni. Şi aici apare, vorba lui Vanghelie, problemuţa: această ultimă lege a intrat în vigoare pe 12 decembrie 2002, adică fix la o lună DUPĂ ce Traian Băsescu donase deja casa fiicei sale.

Ce înseamnă asta? Înseamnă că atunci când ar fi comis presupusa spălare de bani, Traian Băsescu nu putea fi inculpat pentru această faptă, căci încă era în vigoare legea veche, în care luarea de mită nu se afla printre infracţiunile-predicat. Şi, oricâtă aşteptare sau presiune ar veni din partea opiniei publice, unui procuror îi trebuie foarte multă imaginaţie ca să formuleze o inculpare pe baza unei legi care avea să intre în vigoare la o lună după comiterea faptei.

Cele de mai sus se bazează exclusiv pe date publice şi nu pe informaţii privilegiate din dosar. Le-am scris nu pentru a ruina speranţe, ci pentru a oferi o posibilă explicaţie pentru seninătatea cu care Traian Băsescu s-a înverşunat în ultima vreme împotriva procurorilor: aruncă cu pietre, de la doi metri, într-un câine pe care îl ştie legat cu un lanţ de un metru optzeci.