Şi eu mai umblu prin vieţile mele trecute, îmi mai apar, aşa, amintiri, dorinţe, regrete, tot felul de oameni. Ba chiar am şi trăiri paranormale. Aşa, ca dumneavoastră, când vorbiţi în faţa a milioane de oameni cărora le spuneţi că sunteţi preşedintele României. Când, de fapt, în viaţa asta de acum, sigur nu sunteţi. Dar, cum spuneam, eu vă înţeleg. Ştiu chiar şi de la ce vi se trag halucinaţiile astea că ne sunteţi preşedinte. Ştiu şi de unde vi s-a năzărit aşa, deodată, să spuneţi, de faţă cu atâţia oameni străini, în Israel: „Soţia mea Carmen şi cu mine ne-am gândit de multe ori, în viaţa noastră anterioară, cum ar fi să venim la Ierusalim. Şi iată, am venit într-o poziţie care mă face să stau în faţa dumneavoastră”.

Şi-am să vă spun un secret. Într-una dintre vieţile mele anterioare, despre care îmi amintesc foarte clar, pentru că nici nu îmi pare atât de îndepărtată, se făcea că dumneavoastră candidaţi pentru preşedinţia Românei. Da, culmea, tot în România eram! Iar eu şi câteva milioane de alţi proşti ca mine v-am votat. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi despre momentul acela, în care, ca niciodată în vieţile mele anterioare, mi-am convins cunoscuţi să voteze un anume candidat, adică să vă voteze pe dumneavoastră. M-am certat cu alţii care-l voiau pe Ponta (dacă nu vă mai amintiţi de el, staţi liniştit! La cum vă comportaţi, am certitudinea că o să vă mai întâlniţi cu el printr-o viaţă viitoare). Unii, naivi de tot, au ieşit şi în stradă, cu miile, să vă îmbrăţişeze când aţi câştigat. Dar să nu vorbesc de alţii, m-am şi pozat cu dumneavoastră, v-am strâns mâna ca de la alegător credul la candidat care pozează în salvator! Credeam, fără vreun dubiu, că sunteţi omul acela normal ca noi, muritorii de rând, care va face România bine.

Mă rog, în viaţa asta anterioară despre care vă vorbesc, eu, dar şi alţii ca mine, sunt sigură, credeam într-o tâmpenie. Cum că dumnevoastră, ca preşedinte al unei ţărişoare amărâte (aşa era România şi atunci, exact ca şi acum), eraţi genul de om care tace şi face. Numai bine, îmi spuneam. Nici eu nu prea am timp şi nici chef de vorbă sau de ascultat un preşedinte care trăncăneşte aiurea. Ei bine, acum apare paranormalul. Pentru că, altfel, nu îmi pot explica cum de o amintire care părea atât de reală, chiar şi dintr-o altă viaţă, s-a terminat aici. În sensul că aţi fost ales preşedinte şi, parcă din aceeaşi noapte, v-a înghiţit pământul. Sau, mă rog, poate că aţi dispărut prin universuri paralele. E foarte posibil şi asta, mai ales pentru un om special ca dumneavoastră, care călătoreşte în timp, sărind din viaţă în viaţă atât de uşor. Oricum, printre noi, ceilaţi, credulii de rând, clar nu aţi mai fost din noaptea în care aţi fost ales preşedinte.

Au apărut, deodată, tot felul de indivizi pe lângă dumneavoastră, consilieri le zice, cu nişte vieţi anterioare şi karme încărcate până la refuz de păcate din alea capitale. Ba chiar şi dumneavoastră, domnule Iohannis, în viaţa asta anterioară de care vă povestesc, ba eraţi printre noi, ba nu eraţi. Ba tăceaţi-mormânt, ba când vă apucaţi de vorbit spuneaţi numai prostii. Ba vă făceaţi că sunteţi la Cotroceni, ba dispăreaţi iar cu săptămânile prin vacanţe şi vizite de stat degeaba. Ba eraţi cu justiţia şi cu statul de drept, ba eraţi cu toţi corupţii şi puşcăriaşii. Ba făceaţi România bine, ba îi făceaţi rău. Ba vorbeaţi ca un preşedinte, ba ca Voiculescu (pe ăsta sigur vi-l amintiţi, pentru că l-aţi întâlnit în multe vieţi anterioare, dar şi în cea prezentă, sunt sigură).

În fine, cam asta îmi amintesc eu despre viaţa asta anterioară. După care, nu ştiu dacă au mai fost şi alte vieţi, dar, oricum, în asta prezentă în care, iată, iar ne găsim, vreau să vă spun un singur lucru. Şi, ca să nu fie nicio supărare, vă propun să facem un exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem prin absurd, dar prin absurdul absurdului, că noi doi am fi prieteni. Prieteni buni, care mai şi glumesc între ei, se mai şi ciondănesc, îşi spun diverse, sincer. Ca-ntre prieteni, ştiţi cum e. Ei, bine, dacă în viaţa asta, prin absurd cum spuneam, am fi prieteni, v-aş spune un singur lucru: „Klaus, măi, băiatule, revino-ţi, tati, că râde lumea de tine!”.