O lună mai târziu, la puţină vreme după evenimentele sângeroase de la Târgu Mureş, se făcea anunţul legat de crearea Serviciului Român de Informaţii.La data de 29 iunie 1991, Parlamentul României vota Legea privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii direct subordonat parlamentarilor care îşi exercitau misiunea de control şi supraveghere printr-o Comisie anume înfiinţată. Anual, directorul Serviciului, între 1990 şi 1997 neuitatul domn Virgil Măgureanu, se prezenta în faţa aleşilor şi le prezenta Raportul Serviciului.

Într-un editorial rostit de la microfonul Europei Libere la data de 26 noiembrie 1994 (se intitulează Al treilea om şi a fost antologat în cartea Între câine şi lup, Editura Apostrof, Cluj-Napoca, 1996), Emil Hurezeanu vorbea despre „cooperativa SRI-Măgureanu“ (din perspectiva a ceea ce ştim azi se pare că a fost mai curând o „societate pe acţiuni“), despre „prompt înveselitele energii politico-jurnalistice“ din ziua  susţinerii Raportului, despre faptul că SRI-ul domnilor Iliescu şi Măgureanu, asemenea Securităţii lui Ceauşescu, înseamnă mai curând „structuri de putere“ decât „instituţii informative“. Cel puţin aşa erau ele percepute de „realitatea şi imaginarul românesc al ultimelor decenii“, semnificând „arbitrariul acţiunii de putere, transformat în fatalitate, şi conştiinţa conexă a unei anumite resemnări în faţa forţelor oculte, misterioase care ne conduc şi ne pândesc paşii“. SRI, credea Emil Hurezeanu, „creează aprehensiuni sau angoase, efective sau preventive“.

Dl. Măgureanu, acest „alchimist al tranziţiei“, cum îl numea acelaşi Emil Hurezeanu, nu ne-a spus cu exactitate niciodată câţi dintre foştii securişti au fost preluaţi, spălaţi cu detergent de bună calitate, recondiţionaţi şi prezentaţi drept performeri ai convingerilor democratice şi câţi eliminaţi de pe statele de plată ale Serviciului. Greu de spus în ce măsură succesorii în funcţie ai d-lui Virgil Măgureanu (Costin Georgescu, Radu Timofte, Florian Coldea, George Maior, Eduard Hellwig) au democratizat SRI, dacă i-au îmbunătăţit în mod semnificativ imaginea ori percepţia publică.

Probabil că foarte puţin de vreme ce astăzi, pe la felurite televiziuni şi prin gazete, multe dintre ele având patroni cu o moralitate dubioasă, dar şi pe la TVR, o instituţie care nu mai are nimic în comun cu interesul public de când a devenit o anexă a Antenei 3 şi total subordonată intereselor PSD, milităreşte puse în operă de d-na Doina Gradea, se istorisesc poveşti de groază. Romane gotice de-a dreptul. Referitoare la ceea ce s-ar fi întâmplat în anii în care Serviciul a fost condus de domnii Florian Coldea (multă vreme prim-adjunct şi, în două rânduri, director interimar al SRI) şi George Cristian Maior.

Sigur, semne de întrebare există. Şi le pune orice om cinstit, neimplicat în afaceri dubioase. Aşa cum sunt implicaţi mulţi dintre politicienii şi mega-afaceriştii cu dosare penale care au comandat, plătit şi întreţinut în viaţă poveştile cu Binomul şi Statul paralel. E vorba despre întrebări generate de precarul control parlamentar exercitat asupra activităţii SRI ori despre politizarea respectivului control în lunile din urmă, de când dl. Claudiu Manda îndeplineşte ordinele şefilor săi politici. E vorba despre hibele din activitatea zilnică a Serviciului. Întrebări referitoare la motivele în virtutea cărora instituţia condusă acum de dl. Eduard Hellwig nu a predat încă în totalitate către CNSAS arhiva fostei Securităţi, despre o anumită secretomanie de extracţie comunistă care încă mai persistă.

În urmă cu puţină vreme a ieşit în spaţiul public informaţia potrivit căreia, în ultimii ani, SRI ar fi încheiat 65 de protocoale de colaborare cu alte instituţii ale Statului. Se spune că protocoalele cu pricina s-ar afla în posesia d-lui Claudiu Manda. Deocamdată omul de rând nu poate citi decât cel semnat în 2009 de doamna Laura Codruţa Kovesi (Parchetul General) şi dl. Florian Coldea (din partea SRI). PSD, mare acuzator al acestui Protocol, despre care analişti serioşi spun că ar conţine foarte puţine lucruri ce ar putea fi socotite ca situându-se la limita legii, este amnezic şi nu scoate o vorbă despre un act asemănător semnat în 2003, când la Cotroceni se afla dl. Ion Iliescu, iar şeful PNA era dl. Ioan Amarie.

În esenţă, Protocolul care stârneşte azi atâtea valuri crea condiţiile punerii la dispoziţia Parchetului a tehnicii de urmărire şi de ascultare de care dispunea la acea vreme SRI.

Există deocamdată dovezi clare că Protocolul ar fi fost activat doar atunci când asupra anumitor persoane planau suspiciuni că desfăşoară activităţi ilegale. Încă nu am auzit pe nimeni, din afara acestei „selecte“ congregaţii apărate pe la televiziuni şi în ziare de inşi precum Cristoiu, Badea, Gâdea, Pieleanu, Vâlcu, Savaliuc, Buşcu, Chirieac, Roşca-Stănescu, Nistorescu să se plângă că ar fi fost victima unor operaţiuni de ascultare. SRI este acuzat că ar fi acţionat precum vechea Securitate. Cât de bizar sună aceste acuzaţii în gura celor care se perindă prin studiourile Antenei 3 ale căror patron de facto este fostul securist dovedit Dan Voiculescu!

Cu toate acestea, SRI are de dat anumite explicaţii. Serioase, complete, fără false prudenţe şi mimate pudori de fată mare Tot la fel cum mult mai transparente trebuie să se dovedească şi Direcţia Naţională Anticorupţie, şi Parchetul General. Altminteri, vor fi perpetuate acuzaţiile în conformitate cu care nimic în România din 2009 încoace nu s-ar fi întâmplat fără încuviinţarea SRI-DNA. Care ar fi constituit un fel de lojă masonică, similară Propagandei Due.

Text apărut iniţial vineri, 6 aprilie, pe site-ul contributors.ro