Din greşeală în greşeală până la înfrângerea fatală

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Victor Ponta şi Raed Arafat
Victor Ponta şi Raed Arafat

Avem, din nou, cel mai prost Guvern cu putinţă şi nu vorbim despre Guvernul Ponta IV. E vorba despre Guvernul României în ansamblul lui şi nicidecum despre cel care îl conduce. Puteţi pune în locul actualului premier pe cine doriţi, incluzându-l aici şi pe Tutankhamon. Singura diferenţă ar fi că fostul faraon ar avea nevoie de o hidratare intensă după vreo trei mii şi ceva de ani de secetă, dar putem pune prim-ministru pe oricine dorim.

Problema nu e cine conduce astăzi Guvernul cât mai ales cine ne sunt miniştrii şi secretarii de stat. Adevărul tragic e că România a rămas fără oameni capabili să ocupe un scaun de ministru. Şi acest lucru nu s-a petrecut ca în cazul doctorilor sau inginerilor care au ales salarii mai bune în ţările occidentale. Nu! Am ajuns pur şi simplu în situaţia în care niciun om cu scaun la cap nu are de ce să aleagă să devină ministru în România.

Guvernul a fost şi rămâne mai mult politic decât administrativ. Niciunul dintre cei care au trecut pe la Palatul Victoria, de la Primul Ministru şi până la miniştrii şi secretarii de stat, nu au încercat să modernizeze aparatul executivului. Degeaba a vorbit Traian Băsescu despre modernizarea statului. Ea nu se face cu declaraţii, ci cu oameni curajoşi şi specializaţi, care au susţinere politică permanentă atunci când funcţionarii, sindicatele şi publicul se aliază în linşarea lor. Şi, în situaţia de astăzi, unde să găseşti oameni care să nu se dedea traficului de influenţă şi să îşi dedice viaţa unor cauze pe care oamenii politici şi societatea nu le considera demne de interes? Nu poţi cere nimănui să îşi sacrifice cariera, liniştea şi imaginea pentru un sistem la care ne uităm doar când se întâmplă vreo tragedie. Ei bine, aici e vina profundă a lui Victor Ponta şi a celor care l-au precedat în funcţia de Prim Ministru.

Întrebările momentului ar trebui să fie: Cum se aleg miniştrii în România? Care sunt criteriile şi cine îi selectează pe cei care devin miniştri? Cine îi validează? Există un corp de specialişti dincolo de şarada audierilor parlamentare? Teoretic putem detalia locurile în care se pot găsi oameni pregătiţi pentru a ajunge miniştri. În funcţie de ce înseamnă ministerul pe care îl vor conduce şi ce se aşteaptă de la un ministru putem spune că avem trei surse: omul politic, tehnocratul politic, tehnocratul neafiliat politic. Toate cele trei variante funcţionează atât timp cât se presupune că există o relaţie de bună credinţă între cei care îi aleg şi cei care sunt aleşi.

În realitate, miniştrii de astăzi sunt contrabandişti specializaţi în traficul de influenţă, nepregătiţi pentru domeniile peste care se trezesc numiţi. Îşi copiază nişte discursuri mai vechi cu care se prezintă în Parlament, nu au niciun program şi nicio viziune şi sunt conştienţi că şansele de a prinde un mandat serios sunt relativ scăzute, dacă nu fac parte din primul cerc de influenţă politică. Nu îşi aduc consilieri competenţi şi nici nu au aşteptări serioase de la ceea ce urmează să facă. Mitul dedicării şi competenţei există doar dacă reuşesc să aibă o relaţie bună cu presa. Din numirea lor ca miniştri nu se aleg decât cu un CV mai bun sau cu relaţii şi influenţă, care să le poată spori averea personală. Din acest portret se exclud destui miniştri din ultimele decenii, dar adevărul e că realitatea ne demonstrează că superficialul primează.

Cum arată ministerele? Ministerele noastre nu sunt cu mult diferite de birocraţia povestită de Kafka. Reforma personalului şi grupurile entuziaste de tineri care schimbă realitatea nu există. E un munte de birocraţie absurdă pe care ai şanse minuscule să o schimbi. Sunt structuri masive, comparabile din perspectiva personalului şi a bugetelor gestionate cu marile multinaţionale. Ca să le modernizezi şi să le faci funcţionale îţi trebuie o inteligenţă deosebită, o răbdare uriaşă şi capacitatea de a te lupta cu imensa rezistenţa la schimbare pe care o are orice astfel de organism. Niciunul dintre cei care ajung în poziţia de ministru nu are curajul, timpul şi susţinerea de a trece la reformarea ministerului pe care îl conduce. Orice tentativă este aproape sigur sortită eşecului, pentru că nu ai nicio şansă de reuşită în faţa unor funcţionari care au asistat la trecerea a zeci de miniştri şi de secretari de stat.

Cine sunt consilierii? Consilierii unui Premier sunt de fapt cei care conduc un Guvern. Ei sunt un soi de echipă de audit a tot ceea ce face un guvern şi ministerele care îl compun. Ei sunt cei care îi spun lui Victor Ponta dacă Bănicioiu (sau oricare alt ministru) înţelege ce e cu Sănătatea, dacă e în regulă ca vulpile să alerge pe holurile de la Ministerul Educaţiei şi tot aşa. Aceşti consilieri pot fi oameni din partid sau din afara lui, dar mai presus de orice sunt specialişti care înţeleg ce înseamnă decizia şi fundamentarea ei. Ei nu iau decizii în locul Premierului ci îl consiliază pe acesta. Fără ei, niciun Prim Ministru nu va avea un mandat de succes. Dacă nu ştie să îşi aleagă consilierii, atunci nu are ce căuta  pe scaunul de Prim Ministru. Iar consilierea nu se face din perspectiva imaginii sau a comunicării. Se face din perspectiva faptelor reale şi a analizelor strategice. Abia apoi intervine chestiunea imaginii şi se discuta cum se comunică deciziile Primului Ministru.

La noi e pe dos. Primul Ministru (nu contează la care facem referire, pentru că mai toţi au suferit de inadecvare la realitate) nu face deosebire între fundamentarea deciziei şi luarea deciziei ca atare. De aici începe şi incapacitatea lui de a-şi alege consilierii în mod corect. Pe lângă această problemă se mai adaugă şi faptul că oamenii care decid în România întâi iau deciziile şi abia după aceea încearcă să le fundamenteze, lucru care presupune mai degrabă modificarea realităţilor în funcţie de propriile decizii şi nu invers, aşa cum ar trebui să se întâmple. După care se miră că pierd hăţurile guvernării şi se prăbuşesc, pentru că nimic nu funcţionează.

Şi pentru a pricepe ce înseamnă să administrezi sau să manageriezi un domeniu vast şi complicat, avem la îndemână cazul Raed Arafat. Atât timp cât a fost un personaj implicat în construcţia SMURD, un serviciu de care societatea avea nevoie şi pe care nimeni altcineva nu a fost în stare să îl pună pe picioare, Raed Arafat a fost un erou. Reputaţia lui era atât de solidă încât oamenii au ieşit să protesteze atunci când Preşedintele Băsescu l-a criticat într-o emisiune TV. De aici şi până la a te întinde mai mult decât îţi ajunge plapuma nu a fost decât un pas.

Dintr-un om cu imaginea unui profesionist şi un bun manager a ajuns şi unealtă politică şi singura speranţă a unui sistem şi şeful a tot ce înseamnă Situaţii de Urgenţă. Competenţele sale nu au făcut faţă noii poziţii şi orice ar rezulta din rapoartele investigaţiei de la Constanţa, Raed Arafat este principalul vinovat. Şi nu pentru că s-a prăbuşit elicopterul. Ci pentru că timp de doi ani ar fi trebuit să construiască proceduri care să integreze toate serviciile de urgenţă din România. Proceduri care să ajute la salvarea celor aflaţi în avioane sau elicoptere care se prăbuşesc. Ele nu au legătură cu intervenţia medicală propriu-zisă, chiar dacă ea este una din piesele forte. E vorba de proceduri care încep de la folosirea aparaturii din dotare şi care ajung până la protejarea locului unde a avut loc tragedia. Ori la Constanţa s-a dovedit că cei care trebuiau să îi salveze pe salvatorii care se prăbuşiseră, ba nu aveau barcă sau chei de la motor, ba habar nu aveau ce mijloace de salvare se găsesc în zonă, ba nu au avut raportări exacte ale celor prezenţi la faţa locului şi, colac peste pupăză, din nou cetăţenii din zonă s-au mişcat mai rapid decât autorităţile. Existenţa unor proceduri clare nu ar fi permis haosul organizaţional şi i-ar fi salvat şi lui Raed Arafat reputaţia, pentru că responsabilitatea salvării oamenilor s-ar fi mutat de pe umerii săi.

Aplicând în cazul lui Raed Arafat toată expunerea de mai sus vedem şi unde a greşit medicul atunci când şi-a depăşit limitele competenţelor. Nu a avut grijă să construiască un sistem de proceduri pentru evenimentele de Urgenţă, care să fie aplicabil la nivel naţional, dovadă situaţia de la Constanţa. Nu a avut grijă să construiască un sistem de comunicare, vital oricărui sistem de urgenţă. Un sistem de comunicare prin care să se protejeze victimele, să fie protejate familiile victimelor, să fie informată coerent presa şi să poată livra rapid evaluari ale situaţiei. În schimb a dat interviuri peste interviuri, ca şi când el era cel care îi scoatea pe oameni din apă, tot el îi resuscita, conducea ambulanţa către spital, ţinea conferinţe de presă şi conducea şi comitetele de urgenţă implicate.

Ce îi leagă pe Victor Ponta şi Raed Arafat, dincolo de situaţia politică şi de multele diferenţe dintre ei, este că au crezut că imaginea e totul. Că nu au înţeles când trebuia că imaginea e în cele din urmă o consecinţă a propriilor acte. Unul s-a trezit aruncat de un val politic la Palatul Victoria, iar celălalt încoronat simbolic drept unicul salvator al naţiunii. Din 2012 şi până acum, amândoi au trăit şi şi-au exploatat la maxim capitalul de imagine.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite