Despre Vasile Blaga şi alţi oameni politici

Intenţionam să scriu abia săptămâna viitoare rândurile ce urmează. Fiind însă vorba de Săptămâna Mare, m-am gândit că-i voi vitregi pe unii dintre cei care le vor citi de plăcerea de a mă înjura. Doar se ştie cât de cucernici devenim noi, românii, în zilele cu mare încărcătură religioasă, pentru ca, imediat ce-am ieşit din ele, să uităm cu viteza datului în stambă de cele sfinte.

Zilele acestea e încă voie la înjurat, ceea ce, nu-i aşa?, e musai să se întâmple atunci când se vorbeşte despre politicieni! Exact asta vreau să fac şi eu în aceste rânduri, deşi am luat de o bună bucată de vreme hotărârea de a mă ţine cât mai departe de politică şi oamenii politici. Există numeroşi alţi oameni cu mult mai valoroşi, în domeniile lor de activitate, decât politicienii, oameni despre care se tace întruna! În numele dreptului de a-mi refuza porţia de tăcere ce mi se cuvine, am ales, ca mânuitor de condei care nu răspunde decât la comanda conştiinţei sale, să mă situez, pe cât posibil, doar de partea acestor oameni.

Dacă fac, de data aceasta, o excepţie, e pentru că printre politicienii, nu puţini, pe care i-am cunoscut în acest sfert de veac de democraţie oloagă, am descoperit şi câţiva oameni. Oameni politici cu trăsături accentuate de oameni, vreau să zic. Câţiva au ajuns chiar în spatele gratiilor, dar părerea mea despre ei, nefiind una de natură judiciară, a rămas neschimbată. Poate că de vină e faptul că nu i-am văzut numai le televizor. I-am cunoscut personal, pe cei mai mulţi, în primele luni după revoluţie, când n-ajunseseră încă în prima linie a vieţii publice. După aia i-am întâlnit întâmplător, erau sau fuseseră în conducerea ţării, dar n-am avut, cum se spune, nevoie de prăjină ca să le ajung la nas.

O să vorbesc despre fiecare pe scurt, încercând să le evidenţiez însuşirea care m-a făcut să mă simt, într-o perioadă sau alta, aproape de ei şi să-mi pară rău că n-au ştiut, sau au ratat momentul potrivit, să se lase percepuţi de opinia publică aşa cum i-am perceput eu.

O să încep cu Victor Babiuc. Greu m-ar crede oricine astăzi dacă aş povesti cu câtă uşurinţă intram ca ziarist, acum 25 de ani, în cabinetul său de ministru al Justiţiei. Aveam nelămuriri legate de privatizarea ziarului pe care-l conduceam şi dumnealui îmi oferea sfaturi de specialitate gratis. A trecut apoi la Interne, după care la Ministerul Apărării, rămânând acelaşi om echilibrat şi modest. Nu ştiu dacă astăzi mai sunt miniştri ca el!

Pe Teodor Meleşcanu l-am vizitat acasă de mai multe ori. Tot atunci, în anii aceia de început. Păcat că nu este cu 10 ani mai tânăr. Poate c-am fi învăţat să-i observăm inteligenţa politică şi vocaţia, de calibru european, pentru diplomaţie, şi-ar fi devenit viitorul nostru preşedinte, funcţie ce i se potrivea de minune şi în prezent.

Faptul c-aveam inima situată în stânga m-a împiedicat, în 1996, să-l votez pe Emil Constantinescu, lucru pe care l-am regretat 15 ani mai târziu, când am stat o jumătate de noapte la aceeaşi masă cu fostul preşedinte, la Madrid. S-a întâlnit acolo c-o fostă colegă de facultate, stabilită în Israel. Au vorbit despre anii tinereţii, apoi despre muzică şi muzee. Habar n-aveam că profesorul de geologie are cunoştinţe despre artă atât de întinse! N-a lipsit nici literatura din discuţii, capitol la care am mai scos câte-o vorbă şi eu. Emil Constantinescu m-a rugat, la despărţire, să-i trimit, când ajung în ţară, câteva dintre cărţile mele. Nu i le-am trimis nici până acum, deşi am ajuns în ţară de mult.

Octav Cozmâncă. Era ministrul Administraţiei Publice. Nu pleca niciodată înainte de 11 noaptea de la minister. M-am nimerit într-o seară acolo. Cu ce credeţi că se ocupa „căpcăunul comunist”? Cu primitul în audienţă a tot felul de persoane care nu făceau parte din partidul lui. Erau ţărănişti, liberali, călugăriţe, doctori, toţi veniţi de prin ţară pentru a solicita o mână de ajutor. N-am văzut să-l refuze pe niciunul. Dădea continuu telefoane pe la primării şi prefecturi, cerându-le să caute soluţii pentru cei ce-i treceau pragul. Şi-i cam treceau. De ordinul zecilor în fiecare zi, căci la ministrul Cozmâncă era uşa în permanenţă deschisă. 

Apare de ani buni la Focşani o revistă de literatură şi artă cu difuzare naţională. Fără sprijinul lui Marian Oprişan, această revistă n-ar fi avut poate o viaţă atât de lungă. Cu doar câteva săptămâni în urmă, am purtat, undeva, în Bucureşti, o discuţie interesantă cu preşedintele Consiliului Judeţean Vrancea despre lumea românească şi lumea mai largă în care trăim. M-a uns la suflet ce l-am auzit spunând. Mi s-a părut a fi nu doar cu mintea, ci şi cu toată inima la el.

Apropo de minte, substantivul, nu verbul, dacă mi s-ar cere să facă un clasament al celor mai mintoşi politicieni ai acestei perioade, n-aş ezita nicio clipă să-l aşez în frunte pe Adrian Năstase. A intrat în politică pe o uşă de bibliotecă, nu pe una de birt, ca în cazul altora. Azi e, din păcate, o mare absenţă, însă, în libertate sau nu, o absenţă care gândeşte. Ceea ce-i cam sperie pe unii, deşi ar cam fi nevoie uneori de gândurile sale.

Închei cu cel mai bizar personaj politic al ultimului sfert de veac. Zic bizar întrucât nu şi-a schimbat niciodată numărul de telefon şi mai şi răspunde când îl suni. În afară de asta, are un obicei rar întâlnit pe meleagurile noastre, se cam ţine de cuvânt, adică ce promite face. Şi nu prea îi place să se dea în spectacol. In vremuri în care pare să fie la modă maimuţăreala, el se încăpăţânează  să rămână sobru şi-n comportament, şi-n vorbe. Eu îi spun Vasile Blaga, nu Buldogul, ca alţii.  Îl ştiu din toamna anului 1990, de când era proaspăt prefect al judeţului Bihor. Ne-am văzut doar sporadic după aceea. Deşi sunt un om de stânga, datorită unei întâlnirii întâmplătoare cu el în preajma alegerilor din 2009, l-am votat la preşedinţie pe Traian Băsescu, cel care-l acuza recent că l-a trădat în favoarea lui Geoană. Personal, mi-e imposibil să cred într-o astfel de gogoriţă.

A, era să-l uit pe Vasile Blaga al stângii. Pe Ioan Rus, adică. Ştiu, a spus prostia aia care l-a scos, cel puţin deocamdată, din politică. Dorinţa grăbită de fi savuros – are uneori această meteahnă – i-a jucat, iacătă, feste. În contrast cu numele pe care îl poartă, Ioan Rus e un foarte bun român. Îi miroase profund a Transilvania sufletul. Doar că el se cam fereşte să arate asta. Şi pierde, lucru destul de greu de înţeles la un om obişnuit cu câştigurile!

Aceasta e, dacă mă pot exprima aşa, naţionala mea de politicieni. Poate că sunt nişte alegeri greşite. Sunt, însă, ale mele şi-mi asum, cu toate consecinţele de rigoare, riscul.