Articol preluat din Dilema veche

Regimul democratic e bun, cu condiţia să fii mereu cu ochii pe el. Cu alte cuvinte, instituţiile democratice funcţionează mulţumitor, numai dacă nu te laşi orbeşte pe mîna lor, dacă nu le idolatrizezi, dacă le tratezi cu o principială neîncredere. Aceasta este, în mare, teza ultimei cărţi publicate, în toamna trecută (2006), de Pierre Rosanvallon (La Contre-démocratie. La politique à l’âge de la défiance). S-ar zice că, pentru a obţine un binom politic funcţional, trebuie să combini legitimitatea guvernării cu o suspicioasă veghe cetăţenească. Cetăţeanul civilizat nu se poate limita la rolul de simplu elector (asumat o dată la patru, cinci sau şapte ani). Important e ce face în intervalul dintre alegeri: cum supraveghează Puterea, cum împiedică derapajele ei, ce formulă instituţională găseşte pentru a-şi exercita oficiul de judecător al Puterii, dincolo de votul periodic de care dispune. Cînd votează, alegătorul livrează legitimitate şi încredere. Dar de îndată ce aleşii săi s-au instalat la vîrf, alegătorul responsabil le va retrage destul de repede încrederea sa, obligîndu-i, astfel, să o merite, clipă de clipă. Legitimitate şi neîncredere, aceasta pare să fie reţeta optimă a unei guvernări democratice. Ideea în sine nu e foarte originală (să ne amintim de o definiţie a lui Alain, atît de puţin citit astăzi, din păcate: „Democraţia e contraputere instituţionalizată“). Dar perspectiva istorică şi analizele de detaliu fac din cartea profesorului francez un excelent instrument de lucru. În plus, Pierre Rosanvallon nu se opreşte la observaţiile de mai sus. El admite, într-un al doilea pas, că abuzul neîncrederii e la fel de periculos ca şi încrederea tîmpă. Neîncrederea trebuie dozată cu înţelepciune şi organizată riguros. Altfel, ea produce distorsiuni greu de rectificat şi riscă să sfîrşească în anarhie. Guvernele alunecă spre moliciune şi timiditate de teama intransigenţei publice, iar societatea civilă (şi cea mediatică) adoptă maniere autoritare, de natură să-i dea un aer guvernamental.

Două sînt efectele negative ale excesului de neîncredere, pe care le ia în discuţie Rosanvallon: populismul şi ceea ce el numeşte „l’impolitique“. Populismul are cîştig de cauză cînd Puterea e în asemenea măsură compromisă, descalificată, demobilizată, încît demagogia promisiunilor şi a injuriei se poate manifesta din plin. Cît despre „l’impolitique“, am putea sugera versiunea românească a lehamitei. Cetăţeanul e sătul de clasa politică în ansamblul ei şi de acţiunea politică în genere. E dezamăgit pînă la dezangajare totală. Neîncrederea dusă prea departe pune, deci, în calea naţiunii două capcane: una retorică şi una psihologică. Pe de o parte credulitatea disperată, pe de alta demisia civilă.

România de azi e, în acest context, un caz de manual. (…) Instituţiile puterii au comis, cu spirit de sistemă, toate greşelile pe care trebuiau să le comită pentru a pierde încrederea oamenilor. Iată cîteva:

 Au încurajat convingerea tuturor că guvernarea e o afacere strict electorală, cu obiective de ordin privat.

 Au încurajat convingerea tuturor că lupta de partid e, pentru politicieni, mult mai importantă decît gestiunea eficientă a ţării.

 Au practicat o politică de cadre iresponsabilă, distribuind beneficii şi recompense, indiferent de competenţă şi rezultate. Miniştrii buni (cînd există) sînt, de regulă, evacuaţi sau blocaţi din punct de vedere funcţional (…). Sînt promovaţi, în schimb, inşi care nu pot invoca în favoarea lor decît propriul anonimat.

 Strategiile de păstrare a puterii au înlocuit cu totul preocuparea pentru strategii convingătoare de exercitare a ei.

 Separarea puterilor a evoluat spre fragmentarea lor, respectiv spre necoordonare şi conflict. „Opoziţia“ şi „Puterea“ au căpătat o distribuţie confuză. În opoziţie se dau lupte pentru puterea internă, mai mult decît pentru accesul la guvernare, iar în teritoriul Puterii apar facţiuni de opoziţie.

Şi altele. Rezultat: nici o formaţiune politică nu mai poate pretinde că se bucură de o încredere publică reală. La orizont se întrevăd populismul victorios (pomana electorală, „abuzarea“ psiho-economică a alegătorilor) şi lehamitea (masiva neparticipare la alegeri). Quod erat demonstrandum.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.