Despre activiştii Republicii Liberalo-Social-Democrato-Civico-Populare din România, cu severă şi părintească milă

De ce se tem de Casa Regală a României activiştii de stânga, neocomuniştii, foştii nomenclaturişti PCR, foştii ofiţeri de Securitate, turnătorii lor, baronii post-decembrişti ai jefuirii avuţiei naţionale şi liderii partidelor politice româneşti?

Am păstrat tăcerea pe acest blog, în ultima parte a Postului Sfintelor Paşti, dar şi în perioada evenimentelor deosebite prin care Casa Regală a României, alături de mii de români, a sărbătorit adevărata Zi Naţională a României – Ziua de 10 Mai. Datoria faţă de Dumnezeu, de Regele nostru şi de Naţiune îmi cere să reiau dialogul cu dvs., cititorii mei. Vă propun să medităm la o întrebare: De ce se tem de Casa Regală a României activiştii de stânga, neocomuniştii, foştii nomenclaturişti PCR, foştii ofiţeri de Securitate, turnătorii lor, baronii post-decembrişti ai jefuirii avuţiei naţionale şi liderii partidelor politice româneşti?

Mai mult sau mai puţin arvuniţi de vreun grup ocult de afacerişti cărora nu le miroase bine reformarea morală a societăţii ori de vreun partid politic cu apetit imoral pentru bucatele guvernării, precum PSD, PDL, PNL şi sticlele goale în chip de iniţiative civice-populare-liberale plutind în siajul marinarului-preşedinte, diverşi confraţi în ale scrisului şi mass-media aruncă, oriunde li se ordonă şi li se îngăduie, felurite aberaţii şi minciuni despre aşa-zisa imposibilitate a revenirii României şi Naţiunii Române la Monarhia Constituţională.

Câte un activist de stânga, parcă hrănit din firimiturile căzute de la masa baronilor partidului – apropos, mă întreb, dacă eşti un astfel de activist, înseamnă că îţi asumi şi crimele abominabile comise în numele acestei ideologii de stânga, de esenţă marxistă ori că îţi asumi să aperi corupţia mizerabilă şi puşcăriaşii din partidul pe care-l reprezinţi? – rupe din istorie doar fragmentele care sunt utilizabile în denigrarea Casei Regale a României şi Familiei Regale, delirând despre dictatura lui Carol al II-lea, dar trecând cu viclenie sub tăcere reformele social-economice şi acţiunile politico-militare demne şi curajoase ale Regelui Carol I, ale Regelui Ferdinand Întregitorul şi ale Regelui Mihai I al României, cei trei Regi ai Naţiunii Române care au întemeiat, apărat şi salvat Statul Român Modern.

Alte voci, pe cât de mieroase, pe atât de ipocrite, vorbesc despre Regele României ca despre un exponat care trebuie pus în vitrina unui muzeu şi eventual, folosit la ocazii festive, aşa, pentru atmosferă. Vorbesc ei laudativ despre trecutul monarhist, însă atunci când le ceri să-şi mărturisească sincer şi direct opinia despre restaurarea Monarhiei Constituţionale în România şi reforma morală pe care o poate lansa, îi vezi cum îşi înghit limba, se fac că nu înţeleg întrebarea şi îţi zâmbesc fariseic lăsându-te fără răspuns.

Mai sunt unii care se agită făcând pe apărătorii democraţiei. Vai, poporul nu-şi poate alege păstorul, dacă restaurăm Monarhia Constituţională, vai, preşedintele republicii este ales de popor şi tocmai d'aia este el garantul democraţiei în România. Am văzut cum e cu garantul ăsta – Iliescu, Băsescu cei mai (sic!) democraţi şefi ai statului român după Decembrie 1989!

În sfârşit, în mahalaua de la marginea grupării pseudo-republicane se aude un hăhăit prelung care ţine isonul unui vacarm de bârfe, jigniri gratuite şi alte mizerii aruncate împotriva Monarhiei Constituţionale de politruci şi mâzgălitori de hârtie şi ecran tv cu îndemânarea unor scandalagii de birt atunci când sar la bătaie.

În aceşti oameni bântuie două boli sufleteşti – pe de o parte, boala ignoranţei provocată de propaganda mincinoasă făcută vreme de peste 60 de ani împotriva Regelui României de liderii (neo)comuniştii ante şi post-decembrişti, începând de la Petru Groza, terminând cu Ion Iliescu şi Traian Băsescu, iar pe de altă parte, boala interesului egoist şi criminal al elitei politico-economice şi financiare a României de a păstra actualul mecanism republican de organizare a Statului care favorizează corupţia, nepotismul politic, jefuirea avuţiei naţionale, pierderea demnităţii naţionale, a prestigiului european şi transformarea poporului român într-o masă de sclavi, prin îndobitocire, sărăcire şi pervertire morală.

Nu ştiu ce este mai dureros, mai grav pentru un suflet de om – să trăieşti infectat de minciuna politrucilor comunişti ori să trăieşti slujindu-i pe aceştia şi pe urmaşii lor ca un complice mizer la distrugerea unei naţiuni.

Înainte de toate, activiştii Republicii Liberalo-Social-Democrato-Civico-Populare din România şi stăpânii lor sunt bântuiţi de o teamă teribilă – reforma morală pe care Casa Regală a României, prin restauraţia Monarhiei Constituţionale, o poate lansa în societatea românească. Un Rege care domneşte, dar nu guvernează, este mai presus de jocurile politice şi cel mai important aspect, în comparaţie cu un preşedinte de republică, nu este şantajabil de partide, de serviciile secrete, de oligarhia economico-financiară a baronilor capitalismului românesc. Regele României nu poate fi controlat de cei care stăpânesc România de peste 60 de ani şi aceasta este marea lor frică. Trăiască Regele!