Democraţie cu politeţuri

„Angela Merkel este cel mai bun politician european”, a zis Crin Antonescu. „Premierul şi Preşedintele trebuie să coopereze”, a zis Victor Ponta. Traian Băsescu vorbeşte pe un ton amabil despre unele decizii ale premierului. Ce se-ntâmplă cu oamenii ăştia?

Unde sunt strigătele de luptă de mai an? Unde sunt declaraţiile ţâfnoase la adresa doamnei Merkel, unde sunt vorbele mari despre „imposibila coabitare” cu Băsescu? Unde sunt jurămintele preşedintelui că nu-l va numi „niciodată” premier pe Ponta, unde-s puciştii USL, unde-i dictatura lui Băsescu? Ce-i cu blazarea asta? Ce-i cu toleranţa asta democratică, de unde atâta raţiune? Oare pactul „de neagresiune” semnat între Preşedinte şi Premier îşi arată roadele? Bine ar fi. (Deşi, dacă schimbăm unghiul, vestea proastă a pactului e că politeţea între primii oameni în stat nu mai e posibilă decât pe bază de acord semnat şi parafat, cei şapte ani de-acasă nu funcţionează la nivelul ăsta). Oare au obosit combatanţii? Sau e o „strategie de imagine”, cum zic scepticii prea dedaţi la „subtilităţile” politichiei româneşti, prin care trepăduşesc tot felul de „consilieri de imagine” chitiţi pe televiziuni? Tot ce se poate.

Cred însă că mai e ceva. Puterea instalată după alegeri a dat nas cu – vorba d-lui Iliescu de pe vremea când nu era atât de înţelept ca acum – „meandrele concretului”. Adică n-are încotro. Dacă ne uităm la unele iniţiative ale Guvernului, o să găsim câteva lucruri încercate pe vremea lui Emil Boc şi întâmpinate de USL-ul de opoziţie de atunci cu strigăte de „săriţi, ne omoară vampirul”. Aş! Năbădăile verbale din opoziţie se transformă brusc în „realism” când ajungi la putere. Pe de altă parte, chiar dacă cele 11 puncte puse pe listă de Comisia Europeană au rămas oarecum în ceaţă, incursiunile europene i-au prins bine „celui mai tânăr premier din istoria României”: şi-a dat seama că trebuie să pună la bătaie instinctul său de supravieţuire în politică şi s-o lase mai moale cu metehnele deprinse la televizor, alături de marii vorbitori ai neamului Gâdea, Ciuvică & co. În realpolitik e altfel, abureala nu ţine – totuşi – prea mult. Aşa că, începând să se simtă tot mai confortabil în pielea de prim-ministru, Victor Ponta pare să-şi croiască un profil de ins cooperant, rezonabil şi pragmatic. Asta s-ar putea să-i creeze un avantaj faţă de Crin Antonescu, scufundat iremediabil în plăcerea de a vorbi mult (şi gol) şi convins că asta e suficient, „făcutul din vorbe” e cheia succesului. Nu zic că, în România de azi, nu e aşa; dar – în condiţii de criză şi de brambureală la nivel european – încep să conteze tot mai mult şi faptele. La acest punct, Crin Antonescu – din a cărui îndelungată carieră politică n-a ieşit nimic concret, doar a rămas o lungă dâră televizată – va pierde.

Dacă dramul de raţiune ar da roade, ar trebui să privim dincolo de războiul intern. Căci veştile proaste cu adevărat importante ne vin şi din afară. Populismul creşte în Europa, tendinţa de „izolaţionism” e tot mai vizibilă (a se vedea şi teama britanicilor de invazii româno-bulgare, care până la urmă e o copilărie, dar a prins la popor mai tare decât spaima de vaca nebună). Ungaria „a distrus cultura statului de drept” (cum scrie Die Welt). Mai încolo spre Vest, în Austria, un sondaj recent publicat de Der Standard arată că unul din doi austrieci crede că au existat şi aspecte pozitive în timpul lui Hitler (adică după Anschluss-ul de acum 75 de ani), 54% cred că, dacă Partidul Muncitoresc Naţional-Socialist German s-ar prezenta la alegeri, ar obţine mult sprijin, iar 61 % vor „un om puternic” la cârma ţării. Or, într-un asemenea context – şi cu iniţiativa Germaniei, Olandei, Finlandei şi Danemarcei de a cere un mecanism de sancţiuni pentru ţările membre UE care nu respectă statul de drept – nu strică puţină moderaţie. Măcar pentru propria carieră dacă nu din alt motiv, Victor Ponta are nevoie de o recompunere a propriuluui profil în sensul moderaţiei pro-europene. Cum Crin Antonescu nu are în faţă o carieră politică, ci doar (wishful thinking) un mandat de preşedinte nejucător (sau chiar spectator), o mai drege în apariţiile proprii, dar suportă în acelaşi timp trăznăile unui fost actor talentat precum Mircea Diaconu, care a dat o versiune proprie (şi involuntară) reconcilierii franco-germane, spunând că dacă Germania nu ne vrea în Schengen, francezii trebuie să-şi ia Carrefour-ul acasă.
Altminteri, politicienii noştri joacă pur contextual şi pe termen scurt. Aşa că momentul de relativă politeţe o să treacă. Ca să ai democraţie, stat de drept şi politică serioasă, e nevoie de mai mult.