De ce nu-şi joacă România şansele la funcţia de Secretar-General ONU împotriva Ungariei sau Bulgariei?

În scurt timp, în 2016, ONU va găzdui alegeri pentru funcţia de Secretar General. Una dintre cele mai prestigioase poziţii ale lumii - un soi de Papă desacralizat.

Funcţia va reveni unui reprezentant al estului european: Bulgaria, Ucraina, România, Ungaria s.a. vor furniza viitorul coordonator simbolic al diplomaţiei mondiale. Din două motive: membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate nu dau Secretari Generali (deci Rusia iese din discuţie); în al doilea rând, ONU utilizează pentru această funcţie principiul rotaţiei regionale şi, după Africa sau Asia, a venit, în sfârşit, rândul fostei zone de influenţă a Uniunii Sovietice.

Rusia, de altfel, s-a raportat inegal la această perspectivă: iniţial – în contextul creşterii influenţei SUA în regiune – a fost tentată să şicaneze principiul rotativei; când a înţeles însă că poate nimeri un Secretar-General occidental sadea, de prin Scoţia sau Olanda, a făcut un pas înapoi şi a lăsat să se înţeleagă că va sprijini candidaţii estului.

Cine sunt însă aceşti candidaţi?

Până acum s-a vorbit deja despre doi-trei bulgari, despre slovaci, despre unguri, despre lituanieni.  Nicio vorbă, însă, la nivel instituţional, despre vreun român. Din motive imposibil de înţeles, România nu licitează în cadrul acestei competiţii regionale cu miza globala.

Să fie la mijloc un târg spectaculos gândit de diplomaţia românească – care-şi cedează dreptul de a candida pentru un eventual loc de membru ales în Consiliul de Securitate? Foarte de greu de crezut: ar fi o afacere extrem de proastă. Prestigiul unei candidaturi regionale – în competiţie cu Ungaria sau Bulgaria, care au şanse reale să câştige pe fondul jocului Rusiei – nu poate fi compensat de un deal incert cu durată de doi ani. România nu-şi poate ceda dreptul de a participa la cea mai importantă competiţie mondială a diplomaţilor şi de a-şi promova atuurile şi tradiţia. România are în CV-ul său extern, de pildă, expertiza Orientului Mijlociu, acolo unde şi azi avem ambasadori de elită (Andreea Păstârnac-Bogdan Filip-Victor Mircea-Dănuţ Sandovici pentru aria Israel – Iordania – Liban-Siria); România cunoaşte impecabil, pe baza unor relaţii speciale, dosarul Israel-Palestina; România a participat decisiv la fondarea Ligii Naţiunilor (Titulescu).

A doua ipoteză pentru care România nu pune pe masă numele unui candidat ţine de haosul politic naţional. Orice nume care ar putea fi luat în calcul pe baza unui dicteu spontan (Mircea Geoană, Andrei Pleşu, Bogdan Aurescu, George Maior, Mihai Răzvan Ungureanu, Teodor Baconschi, Renate Weber) poate deveni ţinta unui stupid dezacord politic. Ori, pentru a putea negocia în forţă şi centralizat pentru o funcţie atât de înaltă, ai nevoie de un acord politic betonat. Ai nevoie să faci din subiect un veritabil “proiect de ţară”. Candidatul ales trebuie sprijinit de o echipă veritabilă de campanie, cu buget de lobby şi deplasări. Ori asta nu se poate face în condiţiile dezbinării politice şi micilor rivalităţi dâmboviţene.  

Şansa pe care o avem în aceste zile – formarea unui guvern tehnocrat – poate topi această tendinţă partinică şi conflictuală românească. Dacă avem de gând să intrăm în competiţia pentru funcţia de Secretar General ONU alături de Bulgaria şi Ungaria, atunci trebuie să ne hotărâm chiar acum, deasupra partidelor, pentru o candidatură de forţă. Obiectivul nefiind neapărat de a câştiga (analiza pentru o eventuală strategie câştigatoare ar lua zeci de pagini), cât de a fi parte într-un joc care înnobilează şi consacră forţă diplomatică unei ţări. Kristalina Georgieva (Bulgaria) sau Janos Ader (Ungaria), consideraţi deja printre favoriţi, nu au nimic în CV care să-i plaseze deasupra diplomaţilor noştri.