De ce nu cred în modificarea Constituţiei

Dintre toate marile teme pe care le-a adus schimbarea din 1989, cea mai importantă a fost legată de opţiunea strategică naţională spre anumite valori. Acele valori se obiectivează în câteva documente juridice de importanţă deosebită, care trasează un cadru real de dezvoltare a societăţii româneşti.

Între aceste texte de lege, unele au fost adoptate, iar altele nu au ajuns să fie nici măcar discutate, deoarece, poate, nu a fost timpul lor – sau cel puţin aşa a considerat „clasa”politică.

Astfel, ne lipseşte Codul administrativ şi Codul de procedură administrativă, avem în alte zone fie documente lipsite de claritate, fie incomplete, fie aranjate pentru interesele diferitelor categorii profesionale – spre exemplu, Codul civil este o mare victorie a notarilor.

Totuşi, cel mai important act este Constituţia. Lege fundamentală a unei ţări, ea consacră anumite valori ale naţiunii, precum şi ale statului; trasează câteva direcţii de acţiune în materia drepturilor şi obligaţiilor instituţiilor statului, precum şi pentru cetăţeni şi devine cadrul de referinţă general al întregii administraţii publice, obligată să aducă la îndeplinire voinţa conducătorilor statului, dar în limitele protecţiei societăţii în faţa asaltului omului politic, acest homo homini lupus maximus.

Constituţia României este una dintre cele mai bune din lume în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi a obligaţiilor pe care le instituie. Din păcate, luptele politice, interesele anumitor oameni care în anumite momente au avut o poziţie de forţă în stat au realizat o a doua parte de slabă calitate, sub aspectul instituţiilor publice.

În cadrul acestora, pe lângă instituţiile consacrate – Preşedinte, Prim-ministru, Guvern, Parlament, două instituţii ale dreptului au o importanţă majoră, din păcate prea puţin acceptată încă de societate: Curtea Constituţională, care realizează cel mai important control al normelor juridice şi instituţia referendumului, care poate ajuta mediul politic la înţelegerea marilor tendinţe ale societăţii.

Dacă prima instituţie este folosită în mod constant, deoarece la ea pot apela nu doar parlamentarii, cea de-a doua nu a fost folosită la adevăratul potenţial, fie din teamă, fie pentru că a existat ideea că omul politic este capabil să deceleze tendinţele sociale la timp, pentru a nu mai fi nevoie să se recurgă la această consultare publică.

Deoarece uneori am întinat sfintele idealuri ale socialismului ştiinţific, dar şi ale răpirilor de jurnalişti, până la murdărirea instituţiilor dreptului de către puzderia de neaveniţi – în mare măsură mercenari sau simpli idioţi utili – nu a fost decât un simplu pas, care s-a parcurs rapid.

Astfel, Constituţia a devenit un act juridic important doar pentru cei care mai cred în necesitatea ca România să fie stat de drept, iar „interpreţii” ei s-au multiplicat în proporţie de neînchipuit. Grav este că aceştia, de cele mai multe ori, sunt chiar încredinţaţi că ceea ce spun este şi adevărat, iar analfabetismul funcţional ce domină România face să fie un număr prea mare de aderenţi la ideile proaste propagate de aceşti urechişti.

Totuşi, 22 de ani de anarhie şi parţială ordine au dus la o concluzie fermă: legea fundamentală trebuie schimbată. Evident, dacă vom dori să satisfacem ideile aberante ale minorităţilor din ţară, ar trebui să schimbăm cu deosebire art. 1, care se refera la caracterul unitar al statului român. Dar dacă ar avea lideri care ar gândi mai mult, ar înţelege că tocmai acest caracter unitar a permis supravieţuirea votanţilor lor obişnuiţi în două judeţe care sunt de fapt victimele unei adevărate împărţiri mafiote a exploatării resurselor. În lipsa acestui caracter unitar, ar sucomba economic, indiferent care ar fi sprijinul primit din afară, deoarece drumul spre cea mai apropiată frontieră ar trece pe teritoriul ce are alte sentimente faţă de „elita ungurimii”.
Acest text nu este unul de analiză juridică, de aceea nu voi aborda decât unele probleme conexe modificării legii fundamentale, dar care au relevanţă deosebită în această speţă.

Prima idee este legată de modificarea atribuţiilor Preşedintelui statului, în raport de instituţia Guvernului şi a Parlamentului. Aici, logica spune că trebuie să ştim mai întâi care este adevărata opinie a populaţiei, iar pentru aceasta este necesar un referendum, care să decidă ce tip de republică de dorim, precum şi modalitatea de alegere a preşedintelui.

Vor apare imediat voci care vor spune că am scris o prostie, vor invoca costurile unui referendum etc. Totuşi, există întrebarea: îşi asumă cineva un eşec al prezenţei la votul dat pentru revizuirea Constituţiei, chiar şi în situaţia în care se votează în parlament cu 99% pentru o varianţă sau alta de republică? Evident, nimeni. Însă trebuie să recunoaştem că şi sondajele au precizat foarte clar: românii vor să îşi aleagă prin vot direct preşedintele. Orice schimbare a acestei modalităţi de alegere va fi imposibil de acceptat de naţiune, iar neprezentarea la urne ar avea cote uriaşe.

Două aspecte întăresc această idee.

Primo – penetrarea internetului în 2013 este mai mare decât cea din 2003, iar această problemă va încinge toate formele de manifestare a opiniilor. De data aceasta, se va cunoaşte şi comenta pe scară foarte largă ce configurare va avea statul în urma acestor modificări ale instituţiilor fundamentale ale statului, iar rezultatul nu va fi unul pozitiv pentru iniţiatorii proiectului de revizuire a legii fundamentale.

Secundo – prestigiul Parlamentului este astăzi aproape de 0, iar o eventuală alegere a Preşedintelui doar de către aceştia va coborî spre minus 10 grade încrederea în Reprezentanţa Naţională. În multe comentarii şi discuţii parlamentarii apar doar un „grup infracţional organizat împotriva statului şi naţiunii”, iar această securizare a poziţiilor lor în dauna alegătorilor nu va fi recepţionată favorabil, ceea ce se va traduce în prezenţă scăzută la vot.

În fiecare din situaţii, politicienii vor da vina pe adversarii politici care „nu s-au comportat corect”, deşi ei sunt principalii vinovaţi pentru starea de lucru din ţară. Chiar dacă opinia lor referitoare la naţiune este: „dacă lucrurile nu merg bine, este din cauza ei”, ar fi bine să se gândească la o judecată dreaptă care va veni. Ar merita să îşi aducă aminte la cât timp a murit o persoană care afirmase că Dumnezeu s-a născut PDSR-ist!

Toate acestea au un substrat puternic: românii îşi doresc un preşedinte care să aibă puteri şi de prim-ministru. Chiar dacă această idee ar fi repudiată de majoritatea „intelectualilor publici”, este cert că naţiunea ar accepta-o mai uşor, chiar ar urmări-o. De fapt, cota de popularitatea a lui Nicolae Ceauşescu măsurată în 2012 depăşeşte 40%, iar el nu a fost deloc un preşedinte care să admită vreo intruziune a membrilor guvernului în ecuaţia puterii – dimpotrivă, a eliminat rapid adversarii politici. Iar ideea de comandă totală este prezentă în mentalul colectiv românesc la un nivel ridicat.

Şi totuşi, există ceva mai puternic, care face aproape imposibilă modificarea legii fundamentale: interesele celor ce îşi doresc să devină preşedinţi ai României. Concret, puţine persoane din România şi-ar dori să aibă funcţii doar cu caracter onorific. Iar a fi preşedinte fără putere, nu cred că ar putea fi acceptat de nici un etnic român cu ambiţii politice modeste, dacă ar exista acea conjunctură ce l-ar putea propulsa la Cotroceni.

De aceea, să nu ne facem iluzii – nici un om politic ce se consideră un potenţial candidat la funcţia supremă în stat, şi nici un partid ce ar considera că are un candidat valabil pentru această funcţie nu ar accepta o campanie politică – fie numai de lobby la nivelul membrilor parlamentului – pentru o funcţie onorifică.

Voinţa omenească, orgoliul, toate aceste elemente psihologice dominatoare nu vor permite o cedare reală în această problemă. De fapt, aşezarea constituţională din 1991 va persista, iar pentru a o schimba contextul de azi, destul de aprig şi bazat pe ura nu este totuşi suficient; calculele politice ale principalilor actori sunt reci şi ele exclud sentimentalismul – funcţiile fără putere efectivă nu valorează nimic şi este raţional să acceptăm acest mod de a gândi ierarhiile politice.

De aceea, nu cred că în 2013 se va reuşi o schimbare fundamentală în regimul juridic al principalelor instituţii ale statului român,

Dacă trebuie să avem o dezbatere serioasă în plus, mai adaug un subiect eretic – consecinţele analfabetismului funcţional sub aspectul dreptului la vot, în contextul în care unui lider politic i se cer multe calităţi, dar electoratul care trebuie să îl desemneze pe cel mai bun de-abia poate citi şi evident nu poate înţelege diferenţele dintre cei care îi solicită încrederea.

Dar ereziile nu sunt luate în considerare, de regulă, decât în momentul în care e prea târziu. Şi de aceea mă limitez la a considera că în 2013, indiferent cine ar fi preşedinte – chiar şi subsemnatul – nu se va putea modifica Constituţia.