Cum se desfăşurau alegerile din România în perioada Marii Crize economice

Caricatură din ziarul "Viitorul", 6 decembrie 1928." D. Vaida: Bucuraţi-vă fraţilor! De astă dată veţi vota cu democraţia".

Alegerile din perioada Marii Crize economice sunt un capitol aparte din istoria României. Un capitol marcat de o instabilitate accentuată a scenei politice la care s-au adăugat grave probleme economice şi sociale. Mai mult, tulburările sociale şi marile manifestaţii organizate de sindicate au degenerat în confruntări sângeroase cu armata, soldate cu zeci de morţi .

În perioada noiembrie 1928 – noiembrie 1933, în România au avut loc trei alegeri parlamentare şi s-au succedat la conducerea ţării nu mai puţin de nouă guverne. 

Pe plan politic, anul 1928 va rămâne în istorie prin ampla campanie declanşată de P.N.Ţ. de a răsturna guvernul liberal  condus de Vintilă Brătianu. 

Sub presiunea manifestaţiilor organizate de ţărănişti, dar şi pe fondul eşecurilor economice, Brătianu demisiona la 3 noiembrie 1928. Şapte zile mai târziu, Regenţa îi încredinţa mandatul de prim-ministru lui Iuliu Maniu. Alegerile electorale aveau să se desfăşoare după Constituţia adoptată în 1923, fiind reglementate de legea electorală din 1926.

Constituţia prevedea o serie de reglementări în domeniul electoral. Dreptul de vot era acordat numai pentru bărbaţii majori (21 de ani împliniţi). În cazul femeilor, se specfica: ”Legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condiţiunile sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice. Drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalităţi a celor două sexe (art. 64) ” . Femeile vor avea de fapt dreptul de a vota şi de a fi alese abia în 1939, în baza legii adoptate la 9 mai.

Cine putea candida pentru un post în Parlamentul României? Constituţia prevedea următoarele criterii pentru a fi eligibil în Adunarea Deputaţilor: candidatul trebuia să fie cetăţean român, să aibă domiciliul în România şi să fi împlinit vârsta de 25 de ani. Pentru Senat, candidaţii trebuiau să îndeplinească aceleaşi cerinţe, cu menţiunea că puteau fi votaţi doar de românii care aveau peste 40 de ani. Senatul se compunea din două categorii: senatori aleşi prin vot şi senatori de drept. În cea de-a doua categorie intrau: mitropoliţii ţării, episcopii eparhioţi ai Bisericii Ortodoxe Române şi Greco-Catolice, capii confesiunilor recunoscute de stat, moştenitorul tronului, conducătorii principalelor instituţii ale statului.

”Prima electorală”

Legea electorală adoptată la 27 martie 1926 avea să aducă schimbări importante în sistemul electoral românesc ce ţineau de centralizarea rezultatelor şi repartiţia mandatelor. 

„Dacă până atunci acestea se centralizau la nivel de judeţ, fiind proclamaţi aleşi candidaţii care au întrunit cel mai mare număr de voturi, noua lege stabilea că voturile se centralizează la nivelul ţării şi apoi se calculează procentul obţinut de fiecare grupare în parte faţă de numărul total al votanţilor pe întreaga ţară; gruparea politică ce obţinea cel mai mare număr de voturi, dar cel puţin un procent de 40% faţă de celelalte grupări, era declarată grupare majoritară, iar celelalte grupări minoritare; pragul electoral era stabilit la 2%, dar legea admitea o excepţie: se preciza că din numărul total al mandatelor stabilit pe întreaga ţară se reduceau mandatele atribuite grupărilor minoritare în circumscripţiile unde acestea au întrunit majoritatea absolută, chiar dacă pe întreaga ţară nu au obţinut procentul de 2%. Ceea ce rămânea din numărul total al lor se repartiza astfel: gruparea majoritară primea jumătate din numărul mandatelor, iar cealaltă jumătate se împărţea între toate grupările, inclusiv cea majoritară, proporţional cu procentele de voturi obţinute de fiecare dintre ele. În cazul în care nu s-a declara nicio grupare majoritară, mandatele se împart între toate grupările proporţional cu procentul obţinut de fiecare din ele. Numărul total al deputaţilor a fost stabilit la 387, iar cel al senatorilor la 254 (dintre care 113 aleşi la colegiul universal). Această lege afecta egalitatea votului, deoarece puterea de desemnare a votului dat grupării majoritare era mai mare decât al celui dat grupărilor minoritare”.
 

”Cine avea minimum 40%, indiferent că asta însemna 40,01% sau 80%, obţinea ca «bonus» jumătate din cele 387 de mandate: restul se distribuiau proporţional cu scorul obţinut de fiecare grupare în parte, inclusiv de către cea majoritară.” Alegerile organizate de guvernul ţărănist din decembrie 1928 se vor desfăşura într-o atmosferă aparte. (Foto: "Viitorul", 7 decembrie 1928)

”În timpul campaniei electorale s-a înregistrat un fenomen interesant: sătenii, convinşi că, în sfârşit, aveau guvernul lor, naţional-ţărănesc, condus de Iuliu Maniu, nu au acceptat ca în localităţile lor să facă propagandă partidele din opoziţie. La marginea satelor se constituiseră grupuri de ţărani înarmaţi cu ciomege, sape şi coase, care interziceau pur şi simplu reprezentanţilor opoziţiei să intre în localităţi. Constantin Argetoianu scria că nu a putut intra în niciun sat din judeţul Vlaşca, deoarece la marginea localităţii «ne primeau oamenii cu huiduieli, iar partizanii d-lui Mihalache cu ciomegile ridicate», strigând «Trăiască Maniu!», «Trăiască Mihalache!», «Jos Brătianu!»” .

”Banditismele” şi ”teroarea electorală” aveau să fie principalele subiecte ale ziarelor de opoziţie. În campania electorală, P.N.Ţ a folosit importante fonduri din bugetul de stat, ceea ce a atras importante critici din partea opoziţiei. În aceste condiţii, rezultatul alegerilor nu a fost o surpriză pentru nimeni. Neaşteptat a fost doar scorul uriaş cu care ţărăniştii au câştigat alegerile. Listele P.N.Ţ. au înregistrat un succes fără precedent: 77,76% din totalul voturilor. Pe locul doi, la o diferenţă uriaşă, s-a clasat PNL, cu doar 6,55% din voturi. A urmat Partidul Maghiar, cu 6,08%.
Venit la conducerea ţării pe un uriaş val de simpatie şi susţinere, popularitatea guvernului Maniu se va eroda rapid. Intrată în vârtejul crizei economice, România avea să se afunde rapid în măsuri de austeritate. Guvernul Maniu va introduce noi taxe şi impozite, va contracta mari împrumuturi financiare de pe pieţele externe la dobânzi mari şi va desfiinţa sindicatele unitare.

Foto: "Viitorul", 8 decembrie 1928

Mai grave au fost însă confruntările din august 1931 de la Lupeni dintre mineri şi armată. Au murit împuşcaţi atunci 22 de muncitori, iar alţi 58 au fost răniţi.

Carol al II-lea şi alegerile

Reîntoarcerea Rgelui Carol al II-lea în ţară a însemnat sfârşitul guvernului condus de Iuliu Maniu. Liderul P.N.Ţ. l-ar fi vrut pe Carol al II-lea parte din Regenţă şi nu suveran al României. Cum atât principele, cât şi majoritatea membrilor guvernului au respins propunerea lui Maniu şi s-au pronunţat pentru proclamarea lui Carol al II-lea drept rege, primul-ministru şi-a prezentat demisia.

 Până la următoarele alegeri din iunie 1931, România avea să fie guvernată de încă patru guverne: Gh. Gh. Mironescu (7-12 iunie 1930), Iuliu Maniu (13 iunie 1930 – 10 octombrie 1930),  Gh. Gh. Mironescu (10 octombrie 1930 – 18 aprilie 1931), Nicolae Iorga (18 aprilie 1931 – 6 iunie 1932).

Din iunie 1930 până în iunie 1931, situaţia economică a României s-a degradat constant. La 1 ianuarie 1931, s-a introdus prima ‘‘curbă de sacrificiu‘‘, care prevedea reducerea salariilor funcţionarilor statului cu 10-25%, numeroşi funcţionari au fost concediaţi şi statul a concesionat un nou împrumut extern etc.

Adâncirea crizei şi intensificarea protestelor l-au încurajat pe Carol al II-lea să îşi întărească controlul asupra Executivului.

Foto: "Viitorul", 31 mai 1931

La propunerea acestuia, Guvernul Iorga s-a prezentat la alegerile din iunie 1931 în fruntea unei coaliţii de uniune naţională al cărei vărf de lance erau liberalii. Uniunea Naţională avea să câştige alegerile cu 47,49% din voturi, la care se adăuga şi prima electorală. P.N.Ţ. obţinea 14,99% , iar facţiunea PNL-Gheorghe Brătianu 5,93%.

Guvernul Iorga va rămâne la conducerea ţării până în iunie 1932. Dificultăţile în a onora datoria externă, salariile bugetariilor şi pensiile l-au detereminat pe reputatul istoric să îşi depună mandatul la 6 iunie. Alegerile organizate în iunie de un guvern condus de un fruntaş ţărănist, Alexandru Vaida-Voevod (6 iunie – 10 august 1932), aveau să fie câştigate de PNŢ cu 44,19% (la care s-a adăugat prima electorală), au urmat PNL, condus de I. G. Duca cu 14,94% şi PNL-Gheorghe Brătianu cu 7,16%.

De altfel, al doilea deceniu interbelic avea să fie caracterizat prin alternanţa la putere a liberalilor şi ţărăniştilor. Între 1928 şi 1937, România a fost condusă de nu mai puţin de 14 guverne, iar ‘‘funcţionarea mecanismului democratic stabilit prin Constituţie s-a dovedit a fi extrem de complexă şi de dificilă. În primul rând, deoarece şi după 1918 s-a menţinut vechea practică, instituită de Carol I, ca regele să numească guvernul, după care urmau dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de noi alegeri parlamentare. În acest fel, se inversau raporturile dintre puterea executivă şi cea legislativă, astfel că nu guvernul era expresia parlamentului, ci invers, executivul era cel care făcea legislativul. În fapt, regele – atât Ferdinand I, cât şi Carol al II-lea – a abuzat de dreptul constituţional de a dizolva parlamentul. Subiectivismul a avut adesea un rol decisiv în schimbarea guvernelor. În perioada interbelică, s-a înregistrat o mare instabilitate guvernamentală‘‘ .
 

Click aici pentru a citi mai mult!