Cui îi este frică de Schengen sau despre suveranitate şi exaltare demagogică

Era previzibil ca, mai devreme sau mai târziu, maniera în care autorităţile de la Bucuresti abordează chestiunea statului de drept să se afle la originea unui incident diplomatic de natura controversei legate de admiterea în spaţiul Schengen.

Lectura pe care majoritatea guvernamentală a dat-o Raportului din cadrul Mecanismului de verificare şi control nu era un accident de parcurs, ci reflecta convingerea că nicio instanţă europeană nu mai este în măsură sa  examineze, critic, comportamentul României. Raţionamentul vizibil, atunci ca şi acum, poate fi  sintetizat fără dificultate: de vreme ce suntem  parte a Uniunii Europene, standardele sunt atinse deja, iar orice discuţie relativă la lipsa noastră de performanţe este o jignire a orgoliului naţional. Patriotismul autentic  impune, aşă cum precizează vocile dominante de pe platourile televiziunilor de ştiri, să fim apărătorii intransigenţi ai suveranităţii naţionale.

În cele din urmă, întrebarea  pe care suntem chemaţi sa ne-o punem este legată de consecinţele asumării publice a acestei suveranităţi intransigente şi încărcată de nervi de primăvară pe care o  recomandă unii dintre politicienii noştri aflaţi la guvernare. Argumentul bazat pe suveranitate proclamă, inevitabil, dreptul nostru ca stat membru al Uniunii Europene de a decide, fără ingerinţe externe, maniera in care tratăm chestiuni delicate precum justiţia, domnia legii şi egalitatea în  faţa legii. Cei care critică stadiul progreselor modernizării statului sunt, evident, mânaţi de obiective ostile României şi intereselor ţării.    

Departe de a fi rezultatul unei conspiraţii globale realizate cu complicitate internă, impasul actual în  domeniul relaţiilor cu Uniunea Europeană este indiciul semnificativ al degradării rapide a instituţiilor garantând domnia legii în România. Judecata severă realizată de către partenerii noştri reafirmă un fapt care ţine de domeniul evidenţei- nu poţi invoca suveranitatea spre a bloca procesele care vizează întărirea statului de drept. Nu poţi recurge la tema suveranităţii spre a oferi cetăţenilor patriei tale un viitor din care să fie absente acele instrumente şi  criterii elementare care definesc modelul european însuşi. Nu poţi elogia suveranitatea spre a ascunde deficienţele structurale ale unui stat ce se cere reformat. Nu poţi utiliza fantoma suveranităţii ca  pe un alibi în momentele în care încerci să  mutilezi până la nerecunoaştere prerogativele organismelor naţionale cu atribuţii în domeniul integrităţii.

Suveranitatea înseamnă altceva decât această repliere spre izolare şi subdezvoltare democratică.

Pentru  români, ea este şansa, unică în istoria lor recentă, de a iniţia un efort de reorganizare al statului, efort care să  pună în centrul său nu interesele netransparente ale elitei politice, ci statutul de cetăţean, cu toate atributele sale. Participarea, intensă şi autentică, la edificarea unui spaţiu public compatibil cu valorile Uniunii este alternativa la  perpetuarea unei guvernări cleptocrate şi ineficiente. Avocaţii politici şi mediatici ai  neamestecului în treburile interne compromit şansele emancipării civice de sub tutela autorităţii arbitrare şi corupte. Europenizarea este ocazia de a inlătura, o dată pentru totdeauna, rădăcinile corupte ale edificiului nostru instituţional.