“Domnia legii” sau ceea ce nu se poate negocia

Una dintre ideile (fixe şi  periculoase) ale politicienilor noştri este legată de dreptul lor, în baza votului acordat de popor, de a decide în toate privinţele organizării instituţionale.

Politicienii locali privesc România ca pe un laborator în marginile căruia sunt îndrituiţi de destin şi de propria lor vocaţie să creeze şi să răstoarne ierarhii, să imagineze criterii pe care să le înlocuiască, apoi, cu domnia arbitrariului. Atleţi ai platourilor de televiziune, acolo unde se inflamează, transpiră şi jură credinţă României, politicienii noştri combină apetitul pentru putere cu dispreţul suveran pentru regulile elementare deduse din constituţie şi din legi.

Şi poate că nimic nu ilustrează mai bine această atitudine patrimonialistă, ce consideră statul ca pe un domeniu al bunului- plac, decât raportarea la chestiunea “domniei legii” şi în particular la exigenţele independenţei justiţiei. În acest punct, iritarea politicienilor atinge cotele cele mai înalte - aleşi în decembrie 2012 ca partea unei majorităţi obeze şi docile, membrii coaliţiei de guvernare socotesc că judecătorii şi procurorii trebuie să  se supună voinţei lor, de vreme ce  voinţa naţională sunt chiar ei, aleşii din cele două Camere. De aici, violenţa cu care se denunţă, în ultimele săptămâni, existenţă unei justiţii “ înfeudate“ Preşedintelui României, a unei justiţii ce reuneşte pe conspiratorii din cea mai teribilă clică, cea “ băsistă”.

Şi totuşi, suveranitatea Camerelor nu este nici ilimitată, nici arbitrară. Există, în spaţiul unei democraţii constituţionale, instituţii care nu sunt, în nici un moment , obiectul negocierii/ trocului politic. Consolidarea  “domniei legii” este unul dintre aceste elemente  ce se sustrage “dictatului“ parlamentar. Asigurarea standardelor europene în materia  integrităţii nu depinde , în nici un fel, de bunăvoinţa Parlamentului. În fapt, europenizarea politică a României conduce, inevitabil, la creşterea gradului de autonomie al unor instituţii publice şi la eliminarea, programatică şi definitivă, a tentaţiei de a  extinde reţelele de patronaj la nivelul  acestor nivele de control.

Conflictul constituţional din anul 2012 a  relevat fragilitatea unor organisme, asaltate de imperialismul  parlamentar. Niciodată abandonat cu adevărat, acest plan de extindere a influenţei politice în ţesătura  magistraturii este reafirmat de cei care instituie, la nivelul Parlamentului, comisii care să ancheteze activitatea procurorilor. Nimic surprinzător  în această strategie juridică. Numitorul comun între 2012 şi 2013  este dat de ostilitatea  faţă de progresul independenţei actului de justiţie.

Nenegociabilă politic, menţinerea  “domniei  legii” este pavăza  oferită cetăţenilor în clipele cele mai dramatice ale destinului lor. Diferenţa dintre democraţie şi omnipotenţa oligarhică a Camerelor este una clară şi imposibil de ignorat. Supremaţia unei constituţii autentice şi respectul pentru “statul de drept” trasează graniţa dintre transparenţa guvernării şi arbitrariul majorităţilor politice schimbătoare