Criza reprezentării şi reforma sistemului politic, de la utopie la efort comun

Tragedia de la Colectiv a redeşteptat spiritul civic, implicarea politică, nevoia de reformă a sistemului politic, a clasei politice. S-au făcut propuneri de reformă, s-au reluat alte propuneri mai vechi, s-au scris manifeste şi proiecte mai lungi sau mai scurte.

În calitate de persoană care, începând cu anul 2002, am fost implicat în mai multe proiecte de acest gen, instituţionale sau personale, îmi exprim un punct de vedere care poate fi ulterior preluat şi dezvoltat. Deocamdată, nu pot acţiona în locul unor instituţii care au menirea de a face un asemenea proiect.

Care este cea mai mare problemă a sistemului politic românesc în momentul de faţă ? Nu este nici natura partidelor politice, nici funcţionarea puterilor şi nici legile electorale. Cea mai mare problemă în acest moment o reprezintă criza reprezentării. Nu este o criză specific românească, ci una globală. Cetăţenii nu mai au încredere în cei pe care îi delegă să-i reprezinte din punct de vedere politic, vor să revoce oricând contractul încheiat cu cei aleşi la nivel local sau naţional. Soluţia în multe ţări a fost dată de naşterea unui partid populist care are următorul mesaj : « cei pe care i-aţi votat nu vă reprezintă ; noi vă putem reprezenta integral, ştim exact ce doriţi ». Despre legătura dintre populism şi criza reprezentării s-au scris multe cărţi, scopul nu este de-a face prezentarea lor. În România nu există un partid populist. Există însă elemente de populism asumate de mai multe partide. Riscul în acest moment este ca verdictul unei crize a reprezentării nici măcar să nu fie pus, ceea ce ar încuraja apariţia unor partide populiste.

Cum se poate rezolva criza reprezentării? Nu există metode omologate, ţări cu democraţii vechi nu au un răspuns definitiv la această problemă. Remedii pot fi însă imaginate. În 2009 propuneam să se ia în calcul posibilitatea dreptului de recall, revocarea mandatelor celor aleşi în anumite condiţii, după modelul Elveţiei şi a unor state care fac parte din SUA. Acest instrument presupune organizarea de referendumuri locale şi de alegeri imediat după validarea unui referendum. Sunt sceptic că acest sistem ar funcţiona în România, în condiţiile unei prezenţe scăzute la vot şi în condiţiile unei birocraţii care nu poate organiza alegeri foarte rapid. Pentru aceasta este nevoie de consolidarea Autorităţii Electorale Permanente. Nu am auzit ca aceste două propuneri să fi fost formulate în ultimele zile…

Regimul politic românesc este caracterizat de existenţa unei republici semi-prezidenţiale.

Ar fi oportun să se schimbe  această ecuaţie şi ce se poate schimba în mod concret?

Pentru a schimba forma de guvernământ, este nevoie de încălcarea limitelor revizuirii actualei Constituţii. Imposibil. Există însă şi soluţia unei Adunări Constituante care poate reseta regulile de funcţionare ale întregului sistem. Am enunţat această soluţie în 2007, cu toate amănuntele. Problema majoră la care trebuie să răspundă societatea românească în ansamblul ei este dacă putem vorbi acum de un moment de ruptură, între un regim politic vechi şi unul nou. Înclin să cred că nu. Numărul parlamentarilor arestaţi sau urmăriţi penal este sub 10% din total, avem un Preşedinte ales, instituţiile statului (mai puţin Avocatul Poporului sau CNA, de exemplu) funcţionează. Există oare vreun blocaj instituţional imposibil de surmontat ?

Să acceptăm însă ideea că ar fi posibilă o astfel de Adunare Constituantă. Ar trebui stabilite regulile ei de funcţionare şi componenţa. Modelul islandez este seducător dar, atenţie, este vorba de o ţară cu 300.000 de locuitori. Poate fi extins acest model la o ţară cu 20 de milioane de locuitori ? Riscant dar trebuie văzut exact care ar fi riscurile.

Mult mai fezabilă este soluţia unei revizuiri ample a Constituţiei. Din păcate, nici despre acest aspect nu s-a vorbit în ultimele zile. Explicaţia este teama că vom asista la un nou  eşec, precum se întâmplă din 2011 încoace. Eşecul revizuirilor de până acum a fost dat de lipsa de profesionalism şi curaj civic deopotrivă a celor implicaţi în acest proces. Dacă se va da cuvântul profesioniştilor dar şi cetăţenilor interesaţi, rezultatul ar fi altul. Scopul revizuirii ar trebui să fie nu îmbunătăţirea raporturilor între puteri sau mecanismele de funcţionare a puterilor (avem suficiente decizii CCR şi doctrină de calitate), ci mai buna funcţionare a mecanismelor democraţiei directe care există deja. Iniţiativa cetăţenească ar trebui regândită, de asemenea efectul referendumurilor. Problema legată de referendumul din 2009 şi cum ar trebui pus în aplicare va bântui mult timp de acum înainte actualul regim politic. Ceea ce nu spun adepţii aplicării acestui referendum este că avem nevoie de norme constituţionale exprese, deoarece interpretarea CCR nu ajută (CCR a afirmat că trebuie pus în aplicare, după ce anterior afirmase exact invers).

Una dintre revendicările recente este legată de cifra magică de 300 de parlamentari. O problemă care se poate rezolva doar prin modificarea legislaţiei electorale. Actuala lege reduce numărul e parlamentari de la 588 în prezent la 428. O cifră aflată la intersecţia între maxim (588) şi minim (300). Nu cumva reducerea numărului de parlamentari reprezintă nu o soluţie, ci tocmai îndepărtarea de la o soluţie care să ducă la o mai bună funcţionare a actualului regim politic ? A avea o criză a reprezentării şi a critica numărul prea mare de parlamenari este un non-sens, o contradicţie evidentă. De aceea este potrivit să se facă o reformă în doi paşi : aplicarea actualei legi la următorul scrutin electoral şi o reflecţie legată de oportunitatea unui număr de 300 de parlamentari pentru 2020. Nu legea este vinovată de calitatea şi comportamentul parlamentarilor, ci mecanismele de selecţie ale partidelor. Aceste mecanisme pot fi îmbunătăţite prin mai multă participare la viaţa partidelor.

Revendicarea cea mai des auzită în aceste zile a fost « reforma clasei politice ». O formulă magică despre care nimeni nu ştie ce ar însemna. Să admitem că această reformă este legată de funcţionarea partidelor politice. În prezent, avem un grad de implicare a cetăţenilor în partidele politice foarte redus, cel mai redus din Europa. Soluţia este de-a avea cât mai mulţi cetăţeni implicaţi în politică, în partidele existente sau în partide noi. Interesant este însă că, deşi de mai bine de 6 luni există posibilitatea creării de partide cu 3 membri, doar două partide s-au înfinţat : Partidul Oamenilor Liberi condus de Dan Maşca şi Uniunea Salvaţi Bucureştiul condus de Nicuşor Dan (M10 a fost înfiinţat pe baza legii vechi a partidelor). Este foarte bine că avem noi partide dar mai nimic nu se profilează la orizont. Germania a rezolvat aceeaşi problemă într-un mod inteligent : finanţarea partidelor pe baza numărului de membri, încurajând atfel participarea politică şi întărind partidele politice. O soluţie foarte bună şi în România. Din nou, o soluţie care nu a fost enunţată.

O altă revendicare este legată de alegerea primarilor într-un singur tur. Ideea că ar trebui ca preşedinţii de consilii judeţene să fie aleşi direct nu prea am auzit-o. Referitor la alegerea primarilor, într-adevăr, alegerea dintr-un singur tur asigură doar o loterie la care participă toţi candidaţii. A nu se uita însă că asociaţiile reprezentative ale aleşilor locali au avut această solicitare. Nu ar trebui întrebaţi şi cei care doresc să candideze ce sistem preferă ? Personal, sunt în favoarea a două tururi pentru alegerea primarilor dar mă supun deciziei majorităţii - din societate, nu din Parlament. S-a greşit atunci când s-a trecut la alegerea indirectă a preşedinţilor de consilii judeţene. Faptul că aproape jumătate din cei actuali au probleme cu justiţia ţine nu de mecanismul în sine de alegere, ci de metodele de recrutare, precum şi de legislaţia contradictorie din administraţie care încurajează practic corupţia.

Referitor la această legislaţie : începând cu anul 2002 până prin 2008 au fost mai multe încercări, reuşite în cele din urmă, de a avea un Cod administrativ şi un Cod de procedură administrativă. Codurile există, la ele au lucrat experţi. Nu este nevoie decât să fie supuse dezbaterii publice (deşi dezbateri s-au făcut pe acest subiect) şi adoptate ca legi. Evident, din moment ce ONG-urile « reprezentative » nu au lucrat la aceste Coduri şi nici experţii nu au fost invitaţi să se pronunţe, tema a lipsit cu desăvârşire din revendicări. Codurile ar rezolva multe probleme care ţin de buna guvernare în administraţia publică : proceduri clare şi uşor de înţeles de cei chemaţi să le aplice. Ar mai fi fost posibilă tragedia din Colectiv dacă funcţionarii ar fi acţionat pe baza unor reguli clare, fără posibilitatea de interpretare în interes propriu ?

A existat şi revendicarea referitoare la schimbarea sistemului electoral. S-a emis ipoteza că votul preferenţial ar fi o soluţie mai bună decât reprezentarea proporţională. Personal, am susţinut această reformă în 2007, într-un articol publicat într-o revistă ştiinţifică, articol reluat ulterior înr-o carte. A intervenit ceva nou între timp. Candidaţii propuşi de partide, sub imperiul legii din 2008, au început să se atace între ei şi abia în subsidiar contracandidaţii. Să presupunem că un asemenea sistem de vot ar fi aplicat la următoarele alegeri. Am asista cu siguranţă la dispute uriaşe în interiorul partidelor, atacuri la persoană, o campanie electorală care ar îndepărta şi mai mult cetăţenii de politică. Trebuie aşteptat pentru a vedea ce efecte va avea reprezentarea proporţională la următoarele alegeri şi apoi demarată o dezbatere publică serioasă privind avantajele dar şi dezavantajele votului preferenţial.

Nu s-a discutat nimic despre descentralizare în ultimele zile. Eşecul reformei propuse în 2013 - 2014 este într-adevăr traumatizant nu numai pentru autorii acesteia dar şi pentru oricine ar încerca să reia procesul de la capăt. Este însă o prioritate care nu poate fi negată şi nici amânată la infinit.

S-a făcut auzită şi vocea celor care fac conexiuni între lipsa unui guvern la Bucureşti şi lipsa unui guvern la Chişinău. Sunt adeptul reunificării, al europenizării Republicii Moldova, al oricărei reforme care ar contribui la ridicarea nivelului de trai al celor aflaţi în dreapta Prutului. Un proiect comun trebuie să înceapă de la o administraţie bazată pe aceleaşi reguli şi de la o organizare administrativă compatibilă a celor două state. Descentralizarea în România ar putea servi ca model în Republica Moldova, în aşa fel încât să avem unităţi administrativ - teritoriale deplin compatibile într-un anumit orizont de timp.

Dacă ar fi de sintetizat aceste propuneri, lista lor ar arăta în felul următor:

-        Revizuirea Constituţiei pe o bază mai largă, prin antrenarea experţilor şi a societăţii civile ; ipoteza Adunării Constituante nu trebuie respinsă, ci discutată foarte serios. Scopul revizuirii trebuie să fie întărirea mecanismelor democraţiei directe ;

-        Descentralizare în România care să servească drept model şi în Republca Moldova, eventual o reflecţie comună a celor două ţări referitor la această problemă ;

-        Revenirea la sistemul de alegere al autorităţilor locale anterior, însă doar cu consultarea celor care doresc să candideze la funcţii alese în administraţia locală ;

-        Transformarea Codului Administrativ şi de Procedură Administrativă în legi, ulterior dezbaterii publice ;

-        Aplicarea reprezentării proporţionale la următorul scrutin electoral şi demararea unei reflecţii legată de avantajele sau dezavantajele votului preferenţial ;

-        Consolidarea Autorităţii Electorale Permanente ;

-        Reducerea numărului de parlamentari în două etape : cea din prezent şi cea ulterioară scrutinului electotral, însă numai dacă o asemenea măsură va fi gândită în continuare ca o soluţie necesară ;

-        Încurajarea participării cetăţenilor la viaţa partidelor politice, noi sau vechi, printr-un sistem de finanţare care să accentueze avantajele constituirii unor partide largi, reprezentative.

În concluzie, nu este nevoie de măsuri extrem de radicale pentru a avansa pe calea democraţiei. Unele din aceste măsuri deja există, s-a scris despre ele dar nu s-a considerat oportună punerea lor în aplicare. Este nevoie de o abordare graduală, pentru a vedea ce funcţionează şi ce doar pare a fi o soluţie dar în realitate se dovedeşte a fi în detrimentul bunei guvernări şi al democraţiei în general.

Trebuie să se conştientizeze faptul că orice măsură propusă pentru reforma sistemului politic comportă avantaje şi dezavantaje, că nu poate exista un model ideal şi că este nevoie de un compromis rezonabil la nivelul întregii societăţi. Nu există un model unic de democraţie, ci mai multe variante care funcţionează sau nu în funcţie de felul în care sunt aplicate într-o anumită ţară.

Este nevoie de mai mult decât un articol. Este nevoie de un efort de echipă. Avem instituţiile care ar putea să facă un asemenea efort, există şi banii necesari efectuării acestei reflecţii aplicate. Trebuie doar să ajungem la un consens asupra faptului că este necesar să fie luate unele măsuri, indiferent dacă acestea sau altele. Suntem însă deocamdată doar în etapa în care ne întrebăm dacă acest efort merită făcut.