Colecţia de toamnă - iarnă în politichia dâmboviţeană

Ştiţi că, de cele mai multe ori, colecţiile de modă nu sunt dedicate “purtării”. Sunt mai degrabă o demonstraţie de originalitate, de putere, de imaginaţie ...Aşa şi la noi, în politică, cred că avem acum o colecţie scumpă, foarte scumpă şi departe, foarte departe de agenda publică, de nevoia cetăţeanului.

Să ne aducem aminte! În 2009 a fost un referendum pentru reducerea numărului de parlamentari la 300, la validarea căruia a contribuit şi Mircea Geoană. De acolo i s-a tras numele de prostănac, dacă –mi aduc bine aminte...

În vară, a fost zarvă mare cum ca n-am fi fost 18 milioane de alegători! Dar câti? Doar vreo 14 milioane! Asta era colecţia de vară … abia ieşiţi din primavară. Uşurică, după cum dicta interesul suspendării. Acum, în iarnă, suntem din nou 18 milioane. De ce oare? Pentru colecţia de toamnă-iarnă. Colecţia de iarnă, bogată în deputaţi şi senatori , a ajuns de la ţ la z şi asta în contextul în care în 2009 am votat ca proştii pentru reducerea legislativului la 300. De ce nu s-a aplicat acel referendum? Pentru că România este una pe hârtie şi alta în realitate.

Conteaza însă, în această perioda de criză, cât ne costă aceşti parlamentari? Un mic calcul: daca Mircea Diaconu ar trebui să restituie 60 de mii de euro pentru cele şase luni cât a ramas în funcţia de senator după decizia definitivă a ICCJ, rezultă că reprezentanţii noştri şi staff-urile lor ne costă anual 120 de mii de euro /an/capita. Prin urmare, faţă de ce au decis românii, cei aproximativ 230 în plus ne costă aproximativ 28 de milioane de euro/an. Dacă mai adăugăm mis en place-ul (fotoliul de piele şi alte însemne ale onorabilităţii) suma creşte şi cred că ajungem la un mizilic de 30 de milioane de euro/ an. Se pare, că mai nou, Casa Poporului, a doua clădire ca mărime din lume după Pentagon, nu le mai ajunge...nicio problema, o să găsim ce-i mai bun pentru ce avem mai bun...

Serios vorbind, acest lucru este tipic ţărilor sărace: cu cât sunt mai sărace, cu atât îşi permit extravaganţe mai mari. Pornim de la faptul că oamenii nu sunt rezonabili în aşteptările lor, prin urmare, cred în promisiuni extravagante ( cine promitea 20 de mii de euro fiecărui român care se întoarce în ţară sau chiar fiecărui român care votează PP DD?) şi, de fapt ajung să plătească sume fabuloase. Există un numitor comun în ce priveşte promisiunile desantate din partea tuturor partidelor, promisiuni care au strâns ca un lanţ un electorat devenit captiv. Un electorat tăcut, care nu ştie să-şi apere drepturile, dar plăteşte lună de lună această garnitură de lux, exorbitantă şi ...cu utilitate mult prea limitată.