Eugen Nicolicea are un talent cu totul aparte de a citi şi interpreta legile. Expunerile sale au devenit, în sine, un impresionant spectacol de sofisme, enunţuri paralogice şi paradoxuri înmărmuritoare. Iată două exemple recente.

Acum o lună, Eugen Nicolicea a propus modificarea Regulamentului Camerei Deputaţilor în sensul ca în comisiile permanente să nu mai fie obligatoriu cvorumul de prezenţă. Adică o comisie să poată adopta rapoarte sau avize şi să depună amendamente indiferent de câţi deputaţi sunt prezenţi, iar cele decise acolo să fie supuse apoi plenului. În sprijinul iniţiativei sale, Nicolicea a invocat necesitatea de a pune Regulamentul în acord cu cinci decizii ale Curţii Constituţionale, în care se statua că cvorumul de prezenţă este o instituţie de rang constituţional - deci e obligatoriu - doar la lucrările în plenul Camerelor, nu şi în comisiile permanente.

Citirea celor cinci decizii demonstrează mai presus de orice dubiu frauda intelectuală la care a apelat dl. Nicolicea. Trei dintre aceste decizii vizau adoptarea unor legi, una privea numirea unor membri CNA, iar a cincea viza învestirea Guvernului Mihai Răzvan Ungureanu. În toate cele cinci cazuri, ostilităţile din Parlament s-au desfăşurat după acelaşi tipic: Opoziţia a boicotat lucrările comisiilor permanente, astfel încât deciziile s-au luat fără cvorumul prevăzut de Regulament, Puterea şi-a impus în plen voinţa majoritară, iar apoi Opoziţia a atacat la CCR decizia plenului, pe motiv că deciziile din comisii s-au luat fără cvorum.

Pe bună dreptate, CCR a respins toate cele cinci sesizări, pe baza argumentului că atât Constituţia, cât şi regulamentele Camerelor trebuie interpretate în sensul ca demersul parlamentar să-şi atingă finalitatea: exprimarea votului în plen. Cu alte cuvinte, este de neacceptat ca Opoziţia să-şi saboteze propriul drept, acela de a participa la votul în comisii, pentru ca ulterior să atace decizia plenului pe motiv că nu a fost cvorum în comisii. În asemenea situaţii, a spus Curtea, cvorumul din comisii nu are cum să fie obligatoriu, căci altminteri s-ar ajunge în blocaj parlamentar.

Putem observa că CCR s-a pronunţat pe situaţii cu totul aparte, care riscau altminteri să blocheze lucrările Parlamentului. Or ce a înţeles Eugen Nicolicea de aici? Că cvorumul de prezenţă din comisii trebuie abrogat ca regulă generală, pentru că aşa a decis CCR. Şi ne închipuim următoarea situaţie: şeful Comisiei Juridice, Eugen Nicolicea, îl convoacă într-o debara de la Parlament pe deputatul Florin Iordache, membru al aceleiaşi comisii. Comisia Juridică este constituită legal, căci nu mai e nevoie de cvorum, iar ce produce mintea celor doi pleacă din debara direct în plen, la vot. V-ar plăcea o ţară condusă după legi produse astfel?

Din fericire, plenul Camerei Deputaţilor a respins această propunere a lui Eugen Nicolicea, dar asta nu ne încălzeşte prea mult, căci şeful Comisiei Juridice a mai comis una, pe care deputaţii i-au aprobat-o: modificarea aceluiaşi Regulament al Camerei Deputaţilor în sensul că orice persoană convocată la o comisie de anchetă a Parlamentului să fie obligată să se prezinte şi să depună mărturile, sub riscul sancţiunii penale. Şi ne prefacem că nu ştim că unicul scop al acestui uriaş deranj legislativ este ca unii politicieni penali să afle unde şi-a petrecut Laura Codruţa Kovesi noaptea de 6 spre 7 decembrie 2009. (Apropo: nu mai catalogaţi ce scrie Dan Andronic drept dezvăluiri sau investigaţii. Sunt amintiri din copilărie, căci povestitorul a fost părtaş).

Amendamentul Nicolicea împarte cetăţenii în două categorii. Primii sunt cei care lucrează în Guvern sau în administraţia publică. Aceştia vor fi obligaţi să se prezinte la comisiile parlamentare de anchetă, în caz contrar riscând ori să fie reclamaţi la proprii lor şefi şi sancţionaţi administrativ în baza regulamentelor proprii, ori să fie denunţaţi direct la Pachet, sub acuzaţia de ”omisiune a sesizării unor fapte prevăzute de legea penală”.

Cea de-a doua categorie sunt simplii cetăţeni. Faţă de aceştia, amendamentul e destul de confuz. Mai întâi spune că o comisie parlamentară poate invita orice altă persoană care deţine informaţii despre subiectul anchetei „şi care acceptă să fie audiată” (deci audierea se face cu acceptul persoanei), pentru ca mai la vale să spună că refuzul de a colabora cu comisia „poate fi considerat ca obstrucţionare sau împiedicare a aflării adevărului şi poate constitui temei pentru sesizarea organelor de urmărire penală”.

Nici nu ştii de unde să începi. În primul rând, trebuie precizat că Regulamentul Camerei Deputaţilor este o normă care se adresează exclusiv deputaţilor. Nimeni altcineva nu poate fi obligat să-l respecte. Dacă vroia să instituie o obligaţie pentru cei de la Guvern sau din administraţie, aceasta trebuia introdusă nu în Regulamentul Camerei, ci în legile proprii de funcţionare ale instituţiilor publice. Iar pentru simplii cetăţeni, cu atât mai mult această obligaţie trebuia inclusă într-o lege cu adresabilitate generală (nici nu ştiu care ar fi aceea, căci Codul Penal e exclus, intrăm în alte dandanale).

Sigur, Parlamentul are dreptul de a institui comisii de anchetă, s-au şi făcut câteva, dar obligativitatea prezentării la comisii nu a fost atrasă de Regulamentele Camerelor, ci de legi specifice, cum e Legea privind organziarea Guvernului sau Legea răspunderii ministeriale. Aşa se impun obligaţii de acest tip.

Apoi pedepsele. Regulamentele instituţiilor publice nu conţin acum obligaţia de a te prezenta la Parlament, deci nu văd cum a putea fi sancţionaţi administrativ funcţionarii publici. Omisiunea sesizării este, într-adevăr, o infracţiune prevăzută de Codul Penal, dar trebuie comisă în nişte circumstanţe specifice ca să poată fi reţinută, iar refuzul de a te prezenta la Parlament nu se numără printre acestea. Pe de altă parte, dacă un funcţionar află despre săvârşirea unei infracţiuni, este obligat să sesizeze Parchetul, nu Parlamentul.

În sfârşit, conceptul de „aflarea adevărului”, preluat din legislaţia penală, are noimă şi forţă legală doar în cadrul unor proceduri judiciare stricte, căci este vorba despre adevărul juridic. Este dreptul oricărei comisii parlamentare să-şi propună aflarea adevărului, dar acest adevăr este stabilit până la urmă prin vot politic. Şi e total anapoda ca obstrucţionarea aflării unui adevăr politic să fie sancţionabilă penal. Un asemenea talmeş-balmeş între puterile legislativă şi judecătorească nu putea fi născut decât de mintea creatoare a unui Eugen Nicolicea. Cum omul e prolific şi pare neobosit, activitatea sa tinde să devină mai captivantă chiar decât orele de zoologie.