Cine mai conduce ţara?

După ce zece ani am avut mari conflicte politice şi o opoziţie mereu în alertă la derapajele puterii, azi ne găsim în situaţia unui stat anesteziat şi a unei vieţi politice cam liniare. Coabitarea şi pactele par să conducă ţara mai degrabă decât personajele cu autoritate şi viziune.

O să spuneţi că modelul de azi este o marcă impusă de noul preşedinte al României, Klaus Iohannis, care a promis ”o altfel de politică” şi iat-o cum s-a aşternut în unsprezece luni peste patrie. Este doar un adevăru parţial.

Dacă doar preşedintele ar fi reuşit să impună această linişte ar însemna că este, într-adevăr, un preşedinte puternic şi cu personalitate. Doar că sunt din ce în ce mai multe voci care îi reproşează lui Klaus Iohannis acest stil lipsit de autoritate şi prea puţin eficient în a rezolva probleme de structură ale statului care nu suportă amânare. Mai este puţin până la bilanţul de un an de la preluarea mandatului şi atunci probabil că vom avea din partea aparatului prezidenţial şi câteva contraargumente la acest tip de critici.

Însă, până la bilanţ, să luăm de bune argumentele criticilor şi argumentele realităţii şi să încercăm să înţelegem dacă ne confruntăm cu o disoluţie reală a autorităţii în statul român, într-o fotografie de moment a celor care ar trebui să conducă această ţară;

Preşedintele conduce de luni bune ţara într-o coabitare cu Victor Ponta. Pe acest premier Klaus Iohannis nu îl doreşte dar nici nu a reuşit să îl schimbe din funcţie nici cu ”Guvernul meu” nici cu alt guvern PSD. Ce a reuşit preşedintele au fost câteva consultări şi chiar nişte pacte pe probleme precum Codul Fiscal şi bugetul Apărării. Chestiuni importante, dar destul de puţin în comparaţie cu aşteptările celor care l-au votat în noiembrie 2014.

Ţara, cum spuneam, mai e condusă şi de Victor Ponta. Fără legitimitate – în afara României, în ţară şi chiar în propriul partid – izolat şi nervos, cu probleme penale şi trimis în judecată, Ponta este cu un picior afară din politică şi de la putere. Conducerea Guvernului, pe care o exercită încă, este doar o agonie şi un ultim fir de aţă de care se mai ţine cu dinţii ca să nu se prăbuşească definitiv.

Gabriel Oprea este un alt stâlp al puterii prin poziţia de secund al premierului dar mai ales prin deţinerea unui grup de parlamentari care pot schimba oricând şeful Guvernului. Dar pe vicepremier trecutul începe să-l ajungă din urmă iar asta, se vede, îl timorează în ultima vreme şi nu mai ambalează motoarele autorităţii cât timp este ocupat să îşi apere poziţia atacată. Şi când îşi exercită puterea o face mai degrabă funcţionăreşte, limitat şi fără viziune pe termen lung.

La Senat îl avem şef pe Călin Popescu Tăriceanu, fost premier şi fost preşedinte al PNL. Conduce azi un partid care nu are şanse singur în alegeri, a pierdut cam toate pariurile în ultimii ani în care s-a avântat într-o luptă inegală cu Traian Băsescu şi îşi pierde din relevanţă pe zi ce trece. Dacă Victor Ponta pleacă de la Guvern, Tăriceanu rămâne un orfan politic al fostului USL.

La Camera Deputaţilor îl avem pe Valeriu Zgonea, un PSD-ist care tot aşteaptă momentul potrivit să fie cineva în marele partid în care a crescut. Zgonea nu are iniţiative personale, nu iese din rând şi când iese o face doar pentru a apăra o instituţie care a ajuns în sondaje printre cele mai detestate din ţară.

Ţara mai este condusă şi de şefii de partide. Deocamdată la PSD avem un preşedinte interimar, pe Liviu Dragnea, care zi de zi munceşte să preia şefia plină. Însă şi pe prinţul Teleormanului îl ţine pe loc o condamnare în dosarul Referendumului şi, dacă aceasta va fi păstrată sau chiar mărită, poate rămâne şi fără partid şi fără libertate.

La PNL avem o conducere bicefală, cu Vasile Blaga din ce în ce mai retras şi cu Alina Gorghiu care are de luptat cu două structuri imense şi cu orgolii vechi şi neâmpăcate. Până să se gândească la conducerea ţării este prinsă între zidurile partidului iar asta, pesemne, îi mănâncă tot timpul.