Chestiunea relaţiei cu SUA şi şoapta coridorului ocult*

O rumoare intensă – susţinută de bârfe de colţ de stradă şi coridor ocult – începe să împânzească spaţiul elitei româneşti, cu precădere a elitei politice şi a unor instituţii suport. Uneori apare si câte un deget arătător fluturat în aer: bemol pe demersul transatlantic, diez în relaţia cu Europa.

Nu se dau explicaţii, se invocă din priviri înaltul cerului şi o complicitate a înţelegerii fără cuvinte. O suită de imponderabile de acest tip te fac să crezi că România este în faţa unei cotituri în politică externă. 

Impresie? Printre aburii speculaţiei se ridică şi „ilustrări concrete". Parteneriatul Strategic cu SUA este invocat rar, practic doar cu ocazia vizitei unor oficiali americani. Primele vizite de stat româneşti se fac în Germania şi ulterior, de curtoazie mai mult, în Franţa. Guvernul României pare a reprezenta o emanaţie exclusivă a Bruxelles-ului şi martori oculari relevă o inapetenţă a Executivului de a dialoga cu substanţă cu Ambasadorul SUA la Bucureşti care, parcă în semn de protest subtil, descoperă Albastrul de Voroneţ în timp ce scaunul său stă gol la unele întâlniri cu caracter protocolar. Adepţii acestei teorii fără contur clar eludează declaraţiile din presa internaţională ale preşedintelui Klaus Iohannis sau vizita extrem de semnificativă prin agendă şi conţinut a şefului staffului de la Cotroceni la Washington care pledează per a contrario.

Mi-e greu să cred că situaţia nu e cunoscută sau că e evaluată greşit. Şi totuşi, nimeni nu explică nimic. Nimeni nu-şi asumă o poziţie clară la care să ne putem raporta în susţinere sau în combatere, cu anexa argumentativă cu tot.

Într-un stat lipsit de exerciţiul transparenţei cum este România, fluxul liber al unor asemenea alegaţii subterane pot avea efectul profeţiei autoîmplinite: sistemul este construit să funcţioneze pe ce nu se spune public, ci se reflectă în agenda de hol. Nu intamplător, ordinea de precădere în administraţie e inversată: primează sarcina dată de şeful direct, ordinul ministrului, norma de aplicare a legii, apoi legea în sine şi undeva în absolutul cosmic, Constituţia fără a avea certitudinea unei alinieri logice între aceste dispoziţii de grade diferite. Există deci o vulnerabilitate majoră care a devenit acută.

În general, logica unui viraj sau fie şi a unei devieri cu mai puţine grade are la bază câteva posibile motivaţii:

1. securitatea naţională nu mai poate fi realizată în condiţiile definite;
2. avantajul economic. Există cadrul unor parteneriate economice atât de solide, încât devin „de nerefuzat"; 
3. sanşa unei împliniri geostrategice;
4. un joc tactic intre părţi pentru a obţine anumite avantaje imposibile în condiţii „liniare".

1. În primul caz, în mod evident, formula NATO este inevitabilă. In interiorul acestei Alianţe raporturile de forţe sunt definite şi fără contribuţia României şi în fond, Europa însăşi este zero virgulă în afara  umbrelei SUA. Argumentul cade.

2. În ceea ce priveşte o ofertă economică de nerefuzat din partea unor state UE pentru a ne apropia: iluzie. Poate bine hrănită de unii dar, totuşi, iluzie. Nici un stat nu este Moş Crăciun şi România nu este mai atractivă decât ieri sau alaltăieri.

3. Şansa unei împliniri strategice. Aici se joacă ceva, pe relaţia cu Republica Moldova şi este posibil să nu fie disponibile public anumite informaţii. Surse vorbesc despre un consens germano-rus pe chestiunea unirii cu România. O ofervescenţă germană pe subiect e vizibilă pe vectori media şi ONG. Trec peste considerente personale care m-ar face să gândesc de multe ori cum am putea înghiţi un stat eşuat cu o puternică minoritate rusă şi o crimă organizată cu sediul la Moscova, cu actuala capacitate organizatorică şi economică fie ea şi pe un traiect ascendent. Democratic,am avea nevoie de voinţa românilor din ambele state. Pe noul joc politic global ar putea acţiona doar emoţia. Nu am prea multe date dar sunt convins că şi la acest capitol sunt note false, stridente şi că nu au avut loc, de fapt, negocieri care să ne includă.

4. Cât priveşte jocul tactic există un suficient background care ne indică că de obicei doar valul ne-a creat avantaje şi nu demersul elaborat. 

În plus, rămâne întrebarea fundamentală: de ce ne construim o antiteză SUA - UE, cu grupuri fireşti de suporteri, atât timp cât nu transpare o miză strategică reală, ci doar perspectiva unui nou clivaj în societate? Personal nu înţeleg raţiunile unor abordări diferite ale relaţiei cu SUA şi UE faţă de ultimii ani şi sper ca acestea să fie pure speculaţii. 

Nu neg că în anumite momente Statele Unite au forţat peste limite anumite evoluţii în România. Dar, una peste alta s-a creat o legătură solidă şi poate pentru prima oară în istoria ei, pe termen lung România s-a dovedit un aliat sigur. Cu cuvintele lui Kissinger: 

„În relaţiile internaţionale reputaţia de a fi de încredere este mai importantă decât abilitaţile tactice".

*Acest text este o pledoarie pentru obligaţia de a argumenta a celor legitim aleşi. În tăcerea lor înfloresc speculaţii şi odată cu ele curentele oportuniste nocive.