Ce se întâmplă când un ambasador iese din crisalidă? Un strălucit exemplu românesc

Luminiţa Odobescu

Situaţia despre care vreau să vă vorbesc este excepţională precum şi personajul respectiv. În 25 de ani de experienţă de corespondent de presă la Bruxelles, am avut privilegiul de a fi martorul doar a două asemenea cazuri.

Doi dintre marii ambasadori ai României care au avut curajul, ştiinţa şi îndârjirea de a ieşi din propria crisalidă construită sau impusă din constrângeri instituţionale, repetând, fiecare în felul său, experienţa lui Talleyrand, episcopul devenit ministru de externe al lui Napoleon şi care, după propriile sale mărturii, trăia nu pentru a îndeplini ordine, ci pentru a lupta pentru împlinirea unui destin mai înalt care se confunda cu ceea am numi acum „interesul naţional".

Cei doi ambasadori sunt Ion Jinga (actualmente strălucit diplomat cu carieră internaţională de excepţie în cadrul ONU) şi Luminiţa Odobescu, cea căreia acum i s-a încheiat mandatul în fruntea misiunii de la Bruxelles, devenind consilier prezidenţial.

De ce sunt excepţionali? Răspunsul meu vine, aşa cum este firesc, după contribuţia pe care am solicitat-o domnului Cristian Diaconescu, fost Ministru de Externe al României.

Luminiţa Odobescu este diplomat de carieră. Am întâlnit persoane care mi-au spus că diplomaţia este o specie rară a minciunii, dar dacă cineva are cea mai vagă idee despre cum se desfăşoară dialogul politic la Bruxelles, va înţelege că sofisticarea tehnică a muncii diplomatice - profesionist executată- permite unui stat sa fie reprezentat în lumea civilizată şi să obţină resurse de miliarde de euro .

După 1990, în România au „crescut“ aproximativ 25 de diplomaţi de carieră. Atât. Cu pregătire solidă, cu rezultate notabile, aceşti reprezentanţi oficiali ai României au adus ţării noastre mai multe beneficii decât întreaga clasă politică românească. Şi Luminiţa Odobescu face parte din acest grup de super-elită. Organizaţiile internaţionale presupun o „luptă diplomatică“ de la egal la egal, cu diplomaţi pregătiţi, timp de generaţii generaţii, în cele mai importante universităţi ale lumii. De de sunt mă simt mândru că am fost coleg cu mulţi diplomaţi de carier precum este Luminiţa Odobescu pentru că aceşti profesionişti si-au dedicat viaţa unui interes public, munca lor fiind o lucrare zilnică într-un mediu concurenţial complex, evaziv, politic, subtil.

Acesti profesionisti ştiu să evalueze situaţia înnaite de a vorbi şi de a lua măsuri. Ca şi ceilalţi diplomaţi de carieră ai Romaniei, Luminiţa Odobescu ,acreditată în relaţia ţării noastre cu instituţiile europene ,este un tactician extrem de abil, capabil să evalueze obiectiv evenimentele şi să aibă un simţ dezvoltat al proporţiei.

Diplomaţia este o profesie pentru cei mai buni.

Aceşti diplomaţi din categoria excepţională nu s-au limitat să fie pur şi simplu ocupanţi temporari de funcţii în schema Ministerului de Externe sau au refuzat, slavă Domnului, să urmeze „drumul scurt" al numirilor politice acordate ca premiu pentru activitatea de partid sau ca formulă pentru a scăpa de un personaj devenit greu de suportat sau nefolositor pentru stăpânirea de moment. Dimpotrivă, aş spune, sunt rezultatul rar şi cu atât mai spectaculos al recunoaşterii unei competenţe reale în îndeplinirea unor sarcini de serviciu în care, adeseori exclusiv, implică jocuri la nivel înalt (cu mult mai înalt decât ar lăsa să se presupună chiar titulatura deţinută de ei, adică funcţionari de grad înalt din Ministerele de Externe. Acesta este momentul decisiv în care se testează adevărata competenţă.

Puteau fi, ca atât de mulţi alţii, foarte corecte cutii poştale în care se depun ordinele şi directivele venite din Centrală şi care trebuie transmise cât se poate de rapid celor indicaţi pe lista de adrese, preluând răspunsul transmis ulterior „cui trebuie" cu maximă celeritate. Nimic altceva decât curieri de lux, plătiţi ca atare, aşteptând fideli la scara avionului, umili, cu capul plecat, delegaţiile de la Centru pentru a le scoate pe un circuit special, în semn de deferenţă faţă de poziţia socială a mereu noilor aleşi ai poporului şi personalului lor însoţitor cu identităţi incerte. În cel mai bun caz, primesc mandat de reprezentare şi o listă de chestiuni pe care trebuie să le susţină. Restul îl fac alţii.

E.S. doamna ambasador Luminiţa Odobescu (sursa SG Cons)

Ieşirea din crisalidă înseamnă asumarea unui demers de construcţie a unor relaţii personale şi instituţionale - aş zice în primul rând personale - care, atunci când va fi cazul, să fie folosite pentru sprijinirea intereselor naţiunii. Desigur în linia mandatului naţional dar, cel mai adesea, descoperind că limitele acestea erau extensibile dacă, la momentul cuvenit, dispunea personal de mijloacele de convingere în sensul cel mai larg al cuvântului. Asta se poate într-un singur caz: atunci când ambasadorul este mai bine informat decât interlocutorii săi şi se dovedeşte că stăpâneşte în profunzime arcanele magice ale unei aministraţii de o complexitate şi extindere unice în lume, aşa cum este cazul puterii vizibile instituţionale şi a cele subterane de la Bruxelles.

Luminiţa Odobescu a dus mai departe tradiţia prieteniilor şi deschiderilor multiple inaugurată de Ion Jinga. Mai mult decât atât, a devenit acum, de departe, aş zice chiar la modul absolut, cel mai bun expert pe care-l are acum România în domeniul structurilor comunitare şi raporturilor de forţe inter-instituţionale existente.

La capătul acestui drum se află încercarea supremă căreia puţini, foarte puţini, reuşesc să-i facă faţă: transformarea profundă a statutului personal, trecerea la statutul de instituţie recunoscută ca atare şi introdusă ca atare în circuitele - cele mai multe discrete la maxim, aproape evansecente - ale construcţiei şi menţinerii echilibrelor marilor jocuri. Atunci când se întâmplă asta, personajul este invitat la mesele de negocieri in personam fără să mai fie nevoie de mandat naţional tocmai pentru că există certitudinea că demersul individual este atât de valoros încât, fără îndoială, avea să fie asumat mai departe de structurile administraţiei naţionale. Sunt cazuri excepţionale, dar ele există şi au o valoare de funcţionare cu atât mai mare cu cât personajul nostru provine dintr-o ţară considerată excentrică, mereu în stare de provizorat profund al structurilor de putere şi cu responsabili politici pe termen scurt sau foarte scurt.

Ce-i va succeda?

Iată, avem deja un nume: doamna Iulia Matei (Foto MAE).

Poate, într-adevăr, asta este alegerea perfectă, în deplin acord cu esenţa timpurilor pe care le trăim şi a organizării perfecte a sistemelor de decizie din România.

Poate că ar trebui să fie aşa deoarece anul viitor începe cu preşedeinţia franceză a Consiliului UE şi se pare că tensiunile vor fi extreme cu ţările din centrul şi estul Europei. Şi nu cred că avem un sprijin real în zona respectivă, mai ales după ce domnul Dacian Cioloş pare să fie intrat solid în, alături de colegii săi de la AUR, în structura unei opoziţii dârze care va transmite mesaje corespunzătoare către partenerii europeni.