Ce e relevant în contextul Congresului PSD? Trei teme contra unei posibile înscăunări

Există în mod cert o contradicţie între ideea democraţiei votului fiecărui membru şi filtrul preşedinţilor de organizaţii: cum ar spune unii, ori eşti inclusiv ori nu mai eşti. Conducerea PSD a ratat o oportunitate. Contrar a ceea ce încearcă să transmită conducerea PSD, în evidenţă iese nu unitatea pesedistă, ci ideea candidatului unic.

După demisia lui Victor Ponta, PSD a intrat în etapa fast forward. Totul, începând cu Congresul din octombrie, se petrece atât de alert, că nu ai cum să eviţi ideea de improvizaţie şi de temporar. Procesul lui Liviu Dragnea, soarta guvernării, alegerile locale şi parlamentare de anul viitor fac din momentul 11 octombrie un bal al unor timide şi nedefinitive concluzii.

Cu Liviu Dragnea unic candidat la şefia PSD, prima imagine care s-a format în spaţiul public este aceea a unei înscăunări. Contrar a ceea ce încearcă să transmită conducerea PSD - componenta democratică a alegerii liderului de către toţi membrii de partid, prin lipsa de competiţie (indusă de un artificiu birocratic greu de susţinut), în evidenţă iese nu unitatea pesedistă, ci ideea candidatului unic. Nici nu ar putea fi altfel, cât ultimele Congrese substanţiale din PSD (2005, 2006 şi 2010) au fost tensionate şi importante tocmai prin confruntarea pentru preşedinţia partidului.

Este greu de înţeles cum Liviu Dragnea a impus sau a fost de acord cu ideea introducerii "unui prag" pentru candidatură. Nici Şerban Nicolae, nici Daniel Savu n-ar fi reprezentat o problemă. Câştigul pe termen scurt proiectează o umbră asupra Congresului PSD şi va măcina, în timp, legitimitatea lui Dragnea. Un lider incontestabil al şefilor PSD din judeţe, fostul Preşedinte al CJ Teleorman şi-a securizat candidatura tocmai prin intermediul Preşedinţilor de organizaţii PSD. În loc să conteste un narativ care-i punea puterea politică în relaţie directă cu liderii din ţară, l-a întărit şi a vulnerabilizat partidul la atacul de “partid prizonier” care este acum la îndemâna PNL (nu că liberalii ar fi arătat prea mare apetenţă pentru atacuri bine ţintite).

Există în mod cert o contradicţie între ideea democraţiei votului fiecărui membru şi filtrul preşedinţilor de organizaţii: cum ar spune unii, ori eşti inclusiv ori nu mai eşti. Conducerea PSD a ratat o oportunitate: dacă se insista pe soluţia unui filtru, atunci acesta putea fi reprezentat de toţi aleşii PSD - parlamentari, primari, Preşedinţi de CJ, consilieri locali şi judeţeni.

În acest context al incertitudinii şi greşelilor tactice, care sunt aşadar lentilele prin care merită analizate zbaterile din partidul de guvernământ? Ce poate transforma Congresul PSD într-un eveniment substanţial şi ce poate însemna business as usual - mult zgomot şi agitaţie, efecte minime asupra electoratului? Ce poate atenua sau anula această imagine a înscăunării? Faţă de cărările deja bătute de alţi analişti, Smart Politics vă propune trei teme şi tot atâtea grile de lectură pentru următoarele săptămâni şi luni de exuberanţă politică şi mediatică din jurul PSD.

1. Câţi membri PSD vor vota pe 11 octombrie?

În lipsa concurenţei, probabil acesta va fi unghiul de analiză pe care îl va aduce în discuţie conducerea PSD. Dar setarea aşteptărilor şi organizarea vor fi decisive.

Jumătatea de milion de membri ai PSD este parte a imaginarului politic social-democrat. Acum va fi un moment al adevărului. Bineînţeles, dacă ajungi să compari un Congres de 1.500 delegaţi cu peste o sută de mii de voturi, ai în faţă partea plină a paharului. Dar, până la urmă, câţi dintre membrii PSD vor vota? Aici este cheia. Deocamdată n-am văzut niciun fel de estimări făcute din interiorul partidului de guvernământ.

În acelaşi timp, organizarea alegerilor interne va fi subiectul preferat al mass-media. Deja vedem reportajele în cheie comică. Chiar cea mai mică suspiciune de cosmetizare a prezenţei la vot va fi o serioasă lovitură de credibilitate pentru demers. Unii îşi aduc aminte de 2004, când alegerile interne din PSD pentru selectarea candidaţilor la Parlament au devenit zgomot de fond în raport cu neregulile semnalate.

Nu este niciodată prea târziu ca PSD să invite societatea civilă să monitorizeze acest stângaci şi în pripă organizat exerciţiu de democraţie politică. Altfel, cifre impresionante de prezenţă vor crea suspiciune şi vor realimenta glumele celor de la Times New Roman. Iar când devii element de folclor popular, relevanţa politică şi importanţa politică se asociază cu toboganul.

2. Care va fi impactul Congresului asupra PSD?

Aşa cum se prezintă lucrurile astăzi, este greu de crezut că vom asista la un restart politic pentru PSD pe 11 octombrie. Dar aceste aşteptări, ca pozitivişti ce suntem, trebuie confruntate cu realitatea a trei cifre: câţi noi membri se vor înscrie în PSD în primele săptămâni/luni ale erei Dragnea şi cum vor evolua în sondaje partidul şi noul său lider.

Puţin context nu strică. Recentele alegeri din Partidul Laburist britanic, după ce Miliband nu i-a făcut faţă lui Cameron, au însemnat dublarea numărului de membri. După ce abia a fost nominalizat candidat la preşedinţia partidului (aici responsabilitatea revine grupului parlamentar), Jeremy Corbyn, graţie şi votului a 85% dintre noii laburişti, a câştigat din primul tur cu aproape 60%. Vedeţi acum un asemenea entuziasm faţă de Dragnea şi de PSD (ca să fim corecţi, acelaşi lucru se poate spune şi despre PNL, care, cel puţin teoretic, ar fi trebuit să beneficieze încă de victoria lui Iohannis)? Credeţi că entuziasmul va apărea după 11 octombrie? N-am aştepta cu sufletul la gură.

Pe de altă parte, Liviu Dragnea a vorbit împotriva unei caricaturi pe care a creat-o despre conceptul liderului carismatic. E un pas timid către redefinirea opiniei faţă de liderul PSD. Dar nu e nicio îndoială că Dragnea va fi judecat de electorat pornind în primul rând de la vechea grilă de lectură, iar capacitatea sa de a performa în sondaje va deveni imediat frame-ul preferat de analiză a mass-media (cât este sub partid?). Acest lucru transformă totul într-un pariu extrem de riscant, cu mize enorme.

Dacă nu liderul ridică partidul (ideea liderului-locomotivă), ceea ce insinuează Preşedintele interimar al PSD, atunci cine dă tonul? Este o întrebare la care aşteaptă un răspuns în primul rând membrii PSD şi cu atât mai mult acei PSD-işti care nu vor participa la vot.

Mai mult - şi aici ajungem într-un punct central - este o tradiţie ca Preşedintele PSD să-şi asume fie candidatura la poziţia de Preşedinte, fie la cea de prim-ministru (după 2004 ambele). Cum va răspunde Liviu Dragnea la această întrebare absolut legitimă şi extrem de interesantă în primul rând pentru electoratul social-democrat? Dacă fostul ministru al dezvoltării spune "pas", ce şi mai important, pe cine, va propune el în schimb? O mie de întrebări în căutarea unui răspuns.

3. Ce idei şi strategii vor fi discutate în preajma şi la Congresul PSD?   

Nu numărul de candidaţi este cel mai mare deficit al Congresului PSD. Măcar există un candidat la funcţia de Preşedinte. Ideile proaspete şi clare sunt cele mai greu de găsit în preajma acestor alegeri. Apelul lui Liviu Dragnea la Vasile Dâncu poate fi citit şi în această cheie.

În primul rând, trebuie remarcat timpul foarte scurt de dezbatere. Practic el nu a existat. Stabilirea în pripă a procedurii alegerilor interne, după mutarea Congresului din noiembrie în octombrie, a însemnat sacrificarea unui dialog inclusiv la nivel public care ar fi fost necesar pentru un partid care a jucat tactic în ultimul an (Codul fiscal, de exemplu), fără să-şi pună problema identităţii. Discuţiile care s-au purtat în spaţiul public despre viitorul social-democraţilor au fost legate de formă (a Congresului), nu de fond (a viitorului PSD). Presiunea pe Liviu Dragnea este considerabilă, pentru că, fiind singurul candidat, trebuie să umple, de unul singur, acest gol şi aceste aşteptări legate de viziunea sa pentru viitorul PSD şi viitorul stângii. Absenţa unui contracandidat va însemna că proiectul lui Dragnea nu va fi analizat comparativ în paradigma “care e mai bun” şi va fi, practic, disecat, de membrii de partid, analişti, reprezentanţi ai mas-media. Aici este testul major, de la Secretar General, responsabil cu organizarea, la Preşedinte, responsabil cu viziunea.

În al doilea rând, atitudinea faţă de guvernare se cere clarificată, dincolo de ironiile dintre Ponta şi Dragnea. Faptul că Ponta refuză perspectiva post-2016, iar Dragnea îl scoate la pensie pe fostul său Preşedinte reprezintă mai degrabă elemente de culoare. Va fi interesant de văzut dacă Guvernul şi miniştrii vor primi teme explicite din partea partidului, ca prim pas în pregătirea unei remanieri. La fel de interesant va fi poziţionarea lui Liviu Dragnea faţă de miniştrii PSD pe măsură ce Congresul se apropie.

În al treilea rând, noua conducere a PSD trebuie să propună o abordare pentru relaţia cu UNPR în alegerile locale şi parlamentare din 2016. Dragnea a anunţat deja un răspuns până la sfârşitul lui noiembrie. Nu e uşor: UNPR asigură acum guvernarea, dar listele comune sunt însoţite de perspectiva ca progresiştii să cimenteze majoritatea lui Iohannis post-decembrie 2016.

În al patrulea rând, poate cel mai important, PSD este în situaţia de a se poziţiona faţă de guvernarea post-2016. Îşi poate permite PSD să nu îşi propună câştigarea alegerilor parlamentare şi furnizarea primului-ministru? Cine ar putea fi acela? Sau leadershipul PSD s-a împăcat cu gândul că Iohannis, ca şi Băsescu, va pune premier pe cine doreşte sau că PNL va avea un număr mai mare de parlamentari?

În al cincilea rând, alegerile interne nu rezolvă chestiunea reformei interne din PSD. Lipsa competiţiei accentuează discuţia despre democraţia internă. Mai mult decât atât, nevoia unei noi platforme ideologice este mai acută ca oricând (kairos-ul, bată-l vina), în contextul măsurilor luate după 2012 - inegalitatea, post-capitalismul, corupţia şi statul de drept, atitudinea faţă de sistemul de impozitare, costul vieţii şi nivelul salariilor, libertatea individuală în faţa asaltului noului Big Brother, toate acestea sunt teme care solicită nu doar răspunsuri, ci abordări coerente şi noi narative din partea celor care se identifică drept cel mai mare partid de stânga al României. La acestea se adaugă chestiuni de natură internă: cariera politică în PSD, procedura de dezbatere internă şi generarea de idei şi politici publice proaspete. Cum sparge PSD un consens la nivelul partidelor care pare să aibă în centru mai degrabă lipsa de idei decât concepte bine mestecate? Cum răspunde PSD prin acţiuni politice şi politici publice problemei enorme pe care o are în Bucureşti şi în marile oraşe şi în relaţia cu tinerii? Cum ar arăta ethosul pesedist pentru aceste categorii de public?

În fine, cum se poziţionează PSD faţă de Preşedintele Iohannis? Marea provocare este cum construieşte PSD nu neapărat un candidat (într-o primă fază), ci un model alternativ de Preşedinte pentru 2019. Sau, pentru pesedişti, Iohannis este ca şi reales în 2019?

În relaţia cu o probabilă înscăunare, am vorbit despre trei subiecte esenţiale pentru analiza Congresului PSD. Aşa cum am văzut, cum am ridicat colţul, zeci de întrebări au apărut. Capacitatea PSD de a furniza răspunsuri credibile este astăzi direct proporţională cu menţinerea la guvernare în 2016 şi post-2016. Şi cu conservarea poziţiei de ecuator al politicii româneşti.