Carnavalul, bufonii şi ghinioniştii

”Pe când cei mai ghinionişti se îneacă în adâncul apelor sau stau pe marginea prăpastiei, [...] în mijlocul unui carnaval mascat dansează oamenii zilei, asurziţi de propriile bufonerii”, Ernesto Sabato, „Înainte de tăcere”

La 28 februarie 1986, primul-ministru al Suediei şi unul dintre cei mai populari politicieni din această ţară, Olof Palme, cădea victimă unui asasinat comis în plin centrul capitalei Stockholm, în vreme ce se întorcea cu soţia sa, Lisbet Palme, de la un film. Nu era însoţit de nicio gardă de corp, şeful guvernului suedez preferând intimitatea unei ieşiri în cuplu. Născut în anul 1927, Olof Palme era preşedinte al Partidului Social-Democrat din anul 1969 şi se afla, de mai bine de trei ani, pentru a doua oară în fruntea guvernului ţării sale. Asasinatul a rămas învăluit în mister până în prezent. 17 ani mai târziu, tot la Stockholm, într-un magazin, îşi pierdea viaţa una dintre personalităţile destinate să-i succeadă, peste timp, lui Palme în fruntea partidului şi a guvernului, ministrul de externe Anna Lindh, născută în 1957. Ca şi în cazul asasinării fostului lider al partidului său, Anna Lindh nu era însoţită de gărzi de corp în momentul comiterii crimei de către Mijailo Mijailović, un sârb născut din părinţi stabiliţi în Suedia. Deşi măsurile de securitate în vederea protejării demnitarilor suedezi s-au intensificat ca urmare a acestor asasinate, protecţia lor se limitează la un număr bine stabilit de personalităţi cu rang înalt (membri familiei regale, primul-ministru, preşedintele Riksdag-ului – Parlamentul suedez, miniştri, diplomaţi străini) şi este redusă la un nivel minim necesar, evitând orice ostentaţie. Un număr de 130 de ofiţeri formează personalul din cadrul Säpo (abrevierea Serviciului de Securitate Suedez) căruia îi este încredinţată paza demnitarilor, care ar fi corespondentul SPP-ului românesc.

Nu încape nicio îndoială că o componentă a siguranţei statului o reprezintă asigurarea securităţii celor ce ocupă înalte demnităţi publice. România însăşi a pierdut, în anii 1930, doi şefi ai guvernului, I.G. Duca în 1933 şi Armand Călinescu în 1939, căzuţi pradă unor asasinate comandate politic şi executate de membri ai Legiunii Arhanghelului Mihail. Tot atât de adevărat este însă că aceasta trebuie oferită în condiţiile legii şi redusă, pe cât posibil, la îndeplinirea atribuţiilor demnităţilor publice pe care le exercită. Abuzul de protecţie, ostentaţia, excesul de convoaie oficiale care perturbă traficul şi pun la încercare nervii şoferilor, şi chiar mai grav, inventarea de pretexte pentru a umbla cu maşina cu girofar, în dauna spiritului şi literei legii, reprezintă încălcări ale comportamentului democratic şi căi de slăbire a edificiului unei ţări. Iar când rezultatul acestor abuzuri îl reprezintă moartea unui om, orice încercare de a escamota adevăratele responsabilităţi ne face să alunecăm într-o criză morală şi într-o criză de încredere în clasa politică care reclamă o reacţie pe măsură a preşedintelui statului, a şefului guvernului, a presei şi a societăţii civile. Carnavalul coloanelor oficiale şi bufonii îndrăgostiţi de caleşti aurite nu ar trebui să-şi mai găsească locul într-o ţară care doreşte să devină, aşa cum nu a fost poate niciodată, Matria cetăţenilor săi, pentru a folosi o expresie a lui Miguel de Unamuno.