Bombardierul lui Rogozin zboară, dar nu se prea ridică...

Dmitri Rogozin, încântat că „Lebedele”  se vor putea ridica de la sol ceva mai des. După retehnologizare...

Fiindcă e la modă să ne batem în ameninţări cu raiduri aeriene şi descinderi-surpriză, hai să vedem ce şanse ar avea bombardierul rusului în actualul context al tehnicii militare. Şi, cum fiecare se laudă cu puterea „fratelui” mai mare, să facem o scurtă comparaţie cu aeronavele americanilor, „grosul” forţei aeriene a NATO. Şi veţi vedea că supremaţia rusească, limitată doar la unele caracteristici tehnice, nu este suficientă.

Tu-160 - dublu supersonic şi superlativ

Redacţia din Moldova a Adevărul a făcut o sinteză admirabilă asupra calităţilor excepţionale ale celui mai avansat bombardier rusesc, supranumit „Lebăda albă”.

De reţinut câteva date esenţiale despre supersonicul strategic Tu-160, mândria aeroflotei pe care se bazeză Kremlinul. Cel mai mare avion militar, cu o impresionantă sarcină utilă pentru proiectile (20 t), cel mai rapid bombardier - aprox. 2.220 km/h (2,05 Mach) şi o autonomie uriaşă (vreo 13.000 km, dar în 2010 a zburat 18.000 km neîntrerupt). Are aripi cu unghi variabil în trei poziţii şi poartă un număr impresionant de bombe ghidate prin laser şi rachete aer-sol, atât de croazieră, cât şi de mare precizie. Ba chiar şi rachete purtătoare de focoase nucleare.

În mod ciudat, Tupolevul 160 este singurul bombardier rusesc de după Al Doilea Război Mondial care nu dispune de vreo armă pentru autoapărare.

B-1 - mai lent şi mai mic

Bombardierul american care i-a stârnit pe ruşi să construiască „Lebăda” este B-1. Aproape identic ca aspect, al americanilor are şi el aripi cu geometrie variabilă. Deşi prima sa variantă, B-1A era aproape la fel de rapid ca rivalul său sovietic, B-1B, cel fabricat pe scară largă, nu atinge decât 1340 km/h (1,25 Mach), din raţiuni de fiabilitate. Şi e negru anti-radar spre deosebire albul anti-termic (contra radiaţiei exploziei nucleare) utilizat de sovietici.

Boeing (fost Rockwell) B-1 Lancer se remarcă, însă, printr-o mai mare sarcină utilă combinată (57 t de rachete şi bombe faţă de cele 40 t ale ruşilor) pentru că are şi şase puncte de prindere externe. La o adică, dacă s-ar încălca tratatele, acolo s-ar putea agăţa inclusiv arme mai puţin convenţionale... Deci, spre deosebire de „Lebădă”, „Osul” (Bone - B-One) ar putea să-şi poarte şi singur de grijă dacă nu e escortat. Inclusiv rachetele şi bombele cu focoase nucleare i-au fost scoase prin 1998 din schema de încărcare, dar asta doar fiindcă americanii se ţin cu dinţii de tratatele semnate...

O mare diferenţă între avionul rusesc şi cel american o face avionica. Începând de la computerul principal al avionului american, un IBM care poate controla aproape toate funcţiile, şi până la recent adăugatul dispozitiv de localizare a ţintei, Sniper XR, şi conexiunea de date complet integrată (FIDL), americanii zboară efectiv cu alte standarde. 

Şi totuşi, cine e mai bun?

Păi, acela care are mai multe bombardiere, inclusiv operaţionale. Fiindcă, dincolo de a deţine avioane, trebuie să mai ai şi bani să le ridici de la sol...

Ruşii au construit 19 TU-160. Toate aveau baza la Priluki, în... Ucraina. Care a devenit independentă şi a preluat controlul asupra tuturor unităţilor militare de pe teritoriul său.

Considerând că nu au bani să ridice de la sol asemenea monştri cu aripi, ucrainenii i-au „invitat" pe ruşi să şi le recupereze contra unor modice trei miliarde de dolari. Ca să facă Kremlinul să se mai gândească dacă e chiar inacceptabilă suma, ucrainenii a tăiat bucăţele, demonstrativ şi ostentativ, primul TU-160, în noiembrie 1998. După un an, când americanii au atacat Serbia, ruşii au revenit la negocieri, obţinând în final opt „lebede", alte trei TU-95 şi peste 500 de rachete la un preţ de numai 285 de milioane de dolari, compensaţi din facturi la gaze. În timp, prin recuperarea altor avioane de la ucraineni şi alte câteva construite de la zero, stolul s-a reîntregit. Astăzi sunt 16 Tu-160, deşi prin 2003 unul s-a făcut praf la probarea unui nou motor, iar planul e să se livreze câte un avion nou pe an sau la doi ani, până la o flotă totală de 30 în 2025.

Probleme mari sunt, însă, cu avionica şi cu motoarele. Prima a fost amânată pentru 2016, dar ultimele sunt capitale! Singurul TU-160 modernizat s-a livrat în 2008, firma (Samara) care face reparaţia capitală a motoarelor are o cadenţă de numai două bucăţi pe an. În lipsa acestor modernizări ale propulsoarelor, practic, avioanele „mândria Kremlinului" nu prea mai pot fi ridicate de la sol. Decât cu riscuri mari şi costuri de reparaţii uriaşe ulterioare. 

Pe de altă parte, B-1 a fost produs în 100 de exemplare, mai existau 93 în 2000, iar astăzi 67 sunt în uz, 24 sunt sursă de piese de schimb, iar două au ajuns exponate de tehnică militară. La cât de bine şi fiabil îi deservesc, americanii anticipează că vor ţine B-1 la treabă până după 2030. Vedete ale conflictelor din Irak şi Afghanistan, nouă bombardiere ale Corpului de Bombardament nr. 9 Expediţionar au avut 770 de ieşiri în şase luni totalizând 9.500 de ore de zbor. Aveau un B-1 în aer în orice moment...

OZN-urile americane

Mai există însă o mică problemă pentru ruşi. Americanii au mai conceput o „lebădă neagră” pentru lacul cerului, la clasa superioară lui B-1, la care ruşii n-au mai ajuns.

Proiectat integral pe calculator, B-2 Spirit de la Northrop Grumman e şi mai negru decât B-1. E cel mai negru coşmar pentru orice inamic. Şi fiindcă n-a fost raportat vreunul ca fiind detectat vreodată înainte să lovească. Echipajul este redus de la 4 la doar 2 persoane, graţie unei avionici la superlativ. Au costat aproape două miliarde de dolari bucata şi s-au fabricat 21 de exemplare, 20 aflate în uz, unul fiind distrus accidental la o decolare, fără victime.

B-2-urile au debutat în 1999, în Kosovo, fiiind responsabile de distrugerea 30% din ţintele sârbeşti alese în primele opt săptămâni de implicare americană în conflict. Zburau non-stop din Missouri până în Balcani şi au fost primele bombardiere care au lansat bombe ghidate prin GPS în locul clasicelor „covoare”... 

B-2 nu zboară peste viteza sunetului. Merge cu doar 0,85-0,95 Mach. N-are nevoie de mai mult.

Amprenta sa foarte restrânsă, datorată formei de „aripă zburătoare”, vopselei secrete, tehnicilor de reflexie a undelor de radiolocaţie, dar şi pentru infraroşii, ba chiar şi motoarele fără postcombustie şi extrem de silenţioase îl fac foarte greu observabil. De obicei, doar atunci când nu se mai poate face nimic contra sa. Este un avion care a dus aviaţia militară de la nivelul „uriaş” şi „rapid” la „furişat” şi „precis”. Iar XB-70, SR-71 şi, astăzi, X-15 continuă salturile către standarde tot mai ridicate... SR-71, proiectat înainte de '70, i-a uimit până şi pe americani cu viteza sa de 5 Mach în condiţii de perfectă siguranţă şi fiabilitate incredibilă. Aşa încât celor de la Lokheed li s-a ordonat distrugerea echipamentelor de fabricaţie...

Adesea, B-2 a fost confundat cu un OZN. Inclusiv în Libia, când trei aparate i-au „spart uşa” apărării antiaeriene a lui Gaddafi într-o misiune unică de 25 de ore continuu şi 45 de bombe ghidate prin satelit.

Probabil că un B-2 sau alt avion invizibil este responsabil şi pentru atacul nimicitor din filmul următor: înregistrarea distrugerii unei tabere talibane din martie, anul acesta...