Băsescu la sfârşit de mandat, iar Putin cu o ţară pe sfârşite

Săptămâna trecută au ieşit la rampă doi preşedinţi, deopotrivă îndrăgiţi de unii moldoveni şi huliţi de alţii. Marea deosebire dintre Băsescu şi Putin este că primul ştie ce înseamnă democraţie, fiind dispus să cedeze locul altuia, pe când al doilea nu poate concepe un asemenea deznodământ, ceea ce mă face să cred că va renunţa la funcţie doar pe cale naturală, adică în mormânt.

Să o spunem din capul locului: opinia publică din Republica Moldova urmăreşte cu un mai mare interes conferinţele de presă ale liderului de la Kremlin şi ale celui de la Cotroceni, decât discursurile lapidare şi deseori citite de pe foaie ale preşedintelui Timofti. Şi această stare de fapt nu ar trebui să mire, întrucât populaţia dintre Prut şi Nistru nu are experienţa asumării deciziilor şi a guvernării de sine stătătoare. „Statalitatea” cu care se flatează unii şi pe care şi-o erijează ostentativ alţii nu poate substitui lipsa unei tradiţii de orânduire statală. Explic: chiar şi în timpul lui Ştefan cel Mare acest spaţiu a avut rol de strajă la hotare, pentru ca apoi să fie anexat, dar neintegrat complet în sistemul ţarist. A existat o efemeră construcţie statală (Republica Democratică Moldovenească), dar aceasta nu a rezistat, deoarece interesul naţional a prevalat, deşi Basarabia a rămas, inclusiv în cadrul României Mari, doar o regiune mărginaşă. Ulterior, sovieticii ne-au perpetuat condiţia limitrofă, întrucât deciziile majore se adoptau de metropolă. Astfel, acest multrâvnit şi multpătimit teritoriu a fost dintotdeauna (tratat ca) o periferie, în cel mai fericit caz – cu drept la autonomie; de aceea basarabeanul de astăzi are o mentalitate provincială şi se orientează spre Moscova sau spre Bucureşti.

Revenind, însă, la cele două apariţii televizate, trebuie remarcat că Putin părea impacientat, iar Băsescu era cât se poate de degajat. Referindu-se la securitate, deja fostul preşedinte român a accentuat că „nu există riscul unei destabilizări proiectate la Moscova” şi că „românii trăiesc într-un stat sigur”. La acelaşi subiect, liderul de la Kremlin i-a acuzat pe occidentali de susţinerea separatismului cecen şi de „crearea unui zid berlinez în jurul Federaţiei Ruse”. Întrebat de un jurnalist britanic de ce avioanele militare ruseşti survolează spaţiul aerian al altor state suverane (ţările baltice şi scandinave), Putin a răspuns cu seninătate că o asemenea practică a URSS-ului nu trebuia abandonată. Prin urmare, există o imensă deosebire în abordarea celor doi: România a devenit un partener şi un aliat de încredere, pe când Rusia se complace şi se cufundă în izolare.

Din punct de vedere economic, Putin a încercat să muşamalizeze efectul devastator al devalorizării rublei şi al ieftinirii petrolului, anticipând pentru anul curent o creştere a PIB-ului de doar 0,6%, pe când Băsescu lasă drept moştenire o ţară în plină ascensiune economică, care îndeplineşte criteriile de convergenţă, stabilite prin Tratatul de la Maastricht. Intrigant este că ambii au utilizat reperul temporal de 2 ani, doar că unul pentru a determina peste cât timp România va adera la zona euro, iar altul pentru a estima ieşirea Rusiei din recesiune.

Curios este faptul că simpatia moldovenilor nu a fost răsplătită în aceeaşi măsură de cei doi oameni politici. Dacă Putin a omis deliberat Chişinăul, fără a-l menţiona măcar tangenţial, atunci Băsescu a afirmat cu tărie că „România trebuie să-şi asigure independenţa energetică pentru ea şi pentru Republica Moldova”. Indubitabil, nu regăseşti la Moscova atitudinea autorităţilor de la Bucureşti. La o adică, nu-i poţi cere lui Vlădică (Putin) să te considere frate, când ştie şi poate doar să te subjuge.

Fără să-mi fi propus o analiză exhaustivă, mai trebuie spus că ambii protagonişti sunt caractere puternice şi orgolioase. Băsescu nu s-a sfiit să-şi înfrunte adversarii politici, iar Putin continuă să se ia la harţă cu mai toţi şefii de state de pe mapamond. Atât unul, cât şi celălalt, au scăpat câte o lacrimă la momentul potrivit şi nu s-au sinchisit să-şi expună punctul de vedere. Dar aici se opresc similitudinile, pentru că cei doi şi-au folosit aptitudinile în mod diferit. Astfel, Rusia lui Putin nu va deveni niciodată România lui Băsescu, în care justiţia să funcţioneze, iar opoziţia să speculeze gafele preşedintelui.

În încheiere, îmi permit să fac următoarea apreciere: preşedintele rus se manifestă aidoma unui autocrat, imposibil de înlăturat şi de contestat, pe când Băsescu s-a comportat ca un principe luminat. Astfel, deşi Putin nu şi-a sfârşit mandatul, ţara sa e pe sfârşite, pe când România lui Băsescu rămâne un stat membru NATO şi UE.