Avem candidaţi?!

Aparent avem. Peste 15 la număr, către 20 şi circul electoral abia începe. Par mulţi, dar nu doar miza electorală ar putea justifica inflaţia de ambiţii, pretenţii şi tupeu. De fapt, situaţia reală e cu totul alta.

Trecută cu vederea (sport naţional), împachetată în evenimente somptuoase de partid,  în clădiri guvernamentale,  de protocol, uneori incitate prin dezvăluiri, gafe sau simple mitocănii, toată această uvertură la opera de trei parale nu este decât o fugă de realitate.

Fuga de realitate a devenit  spectacol de masă, de elită, de fel de a fi  la români. Este principala sursă de coeziune, consens şi coabitare la un neam ajuns departe, în direcţia greşită.

Adevărul e, că nu avem candidaţi,  doi – trei, pentru prezidenţiale. Scurt. Nu avem.

Ceea ce ni se livrează pe media, prin săli vaste in „Casa lui Ceauşescu”, prin teritoriu, la Găina şi la alte locaţii istorice după calendar, cu zâmbete prefăcute, cuvântări citite poticnit sau rostite cu patimă între două chefuri, sunt doar o ciorbă de burtă reîncălzită. Cine refuză în România ciorba de burtă?!

Deci, nu avem candidaţi de marcă, la nivelul rangului instituţional, al misiunii la vârf, al responsabilităţii fără paranteze , în contextul unor evoluţii pe plan intern, regional şi global din cele mai acute.

Neavând candidaţi, dacă rămânem la acest nivel, nu va fi nici o competiţie electorală propriu-zisă. Dar un fainoşag de mâna a doua, pentru cei care, din ignoranţă, din indiferenţă, comoditate acceptă să fie duşi cu vaca...

Poate că aceasta e, de fapt, problema! România ca lume, ca societate (scuzaţi preţiozităţile) s-a deconectat masiv de la principala sursă a democraţiei efective: alegerile libere şi corecte.

Ca să ai o ofertă, trebuie să ai cerere!

Are societatea românească actuală o cerere efectivă, asumată, exprimată pentru o Preşedinţie ca un pilon major , într-un stat de drept consistent, activ, performant?! Sună exagerat, aproape caraghios? Caraghios eşti tu, amărâtule!

Sună clar şi exact,  un adevar de neocolit.

Adevărul, tristul adevăr, este că nu avem cerere. Populaţia actuală, după 25 de ani de tranziţie, cu limitele, nevoile, frământările, frustrările, dezamăgirile, vulnerabilităţile, tentaţiile noilor năravuri şi slăbiciuni nu intră în jocul democratic. Vremea pungilor  cu făină si sticle de ulei a trecut. Cine e de vină?! Hei, nu e doar o simplă culpabilitate. Ar fi simplu. Nu mai daţi vina pe Iliescu, pe unguri, pe ţigani...

Oricum, fără alegători prezenţi masiv, nu doar la vot ci în viaţa curentă, comunitară, democraţia este ca o maşină de import fără benzină. Trasă pe dreapta...Fără nicio legătură cu „dreapta” din România. Asta dacă ar exista o „stângă”, dincolo de carnetele de partid şi bilete de avion la Bruxelles pentru a umple randurile unor mişcări europene uşor fumate.

Deci.

Situaţia e mult mai gravă decât telenovelele livrate pe media de figuranţi cu ifose care pretind că fac politică în România 2014. Doar formule nominale, negociate la miez de noapte,  cu nume chinuite , PPP, LLL, CCC, aranjamente numite coaliţii, alianţe, fuziuni, renovări de sedii, de secretare, de e-mail-uri, inimi obosite de anii mineriadelor energice, şi desigur figuri încercănate, zâmbind strâmb la pupături de pripas, nu mai fac doi bani.

Există între ei, sau pe aproape, o minoritate tăcută, apăsată de adevăruri ştiute sau înghiţite în sec, cu valori asumate şi practicate, frământată de soarta României?! Puţin probabil. Dar nu imposibil.

În acest context, nimic nu putea fi mai potrivit, pentru a împacheta cu zâmbete şi declaraţii fiţoase, în evenimente trucate,  un vid colectiv desăvârşit, numai bun pentru a putea pune pe tavă o Ţară fără stăpân, fără voinţă publică asumată şi afirmată, fără viitor.

Hai,  la vot!