Aroganţii şi Justiţia

Viorica Dinu, judecătoare: „Cei care dau şi primesc mită nu fac altceva decât să mănânce o pâine“. O pâine dulce şi pufoasă!

Nu ştiu dacă, odată eliberat, Adrian Năstase va fi căzut pe gânduri… Ce ţi-e şi cu viaţa asta! Te culci prim-minstru şi te trezeşti un biet puşcăriaş. Ba ai ţara pe mână, ba te are ea la mână. Ce cool a fost funcţia publică, dar ce dezgolită (de sens) e persoana privată! Înclin să cred că Adrian Năstase e, azi, încă mai arogant, pentru că se imaginează „una victima inocente de la justicia“, ţapul ispăşitor al societăţii crude care s-a răzbunat pe domnia sa, eroul modern al persecuţiei politice. Poate că se vede, cu ochii minţii, în galeria figurilor legendare ale României, care şi-au plătit convingerile cu capul. Nu ştiu de ce, dar cred că, de dimineaţă, după ce a făcut ochi, şi-a luat halatul, a băut o cafeluţă bună şi a pus mâna pe telefon, se consideră mai mult decât nevinovat. Din punctul său de vedere, ţara nu-l mai merită. Deşi ţara asta, cu justiţia, instituţiile, şcolile, spitalele şi mermeleala ei, este un produs „made by Adrian Năstase“. Dar şi „made by“ Băsescu, Geoană, Ponta, Antonescu. Ah, era să-l uit pe infatigabilul domn Iliescu!

Nu voi obosi să repet: cu cât îţi aşterni mai comod (şi mai incorect) patul politic, cu atât are mai multe şanse adversarul tău să se lăfăiască în el, iar duşmanii să-ţi ia capul. Când crezi că ţi-ai plasat definitiv oamenii în posturile-cheie, atunci ţi se ia legătura de chei. Constituţia ineptă şi lacunară, Legea electorală, Procuratura, CCR-ul, CSM-ul, comitetele şi comiţiile sunt construcţii cu aparenţă democratică, formal impecabile, dar, în fapt, aranjamente în folosul propriu. Liota de jupâni justiţiari, cu parapon avocăţesc şi cu onoare nereperată stă frumuşel pe un munte de nedreptate. Lumea rarefiată a puterii crede că a luat în stăpânire pârghiile, butoanele şi braţul înarmat al legii, când, de fapt, aici s-a pus de-o paranghelie. E drept, la spartul petrecerii, taman dirijorul, marele combinator şi omul cu butoanele dau alarma. Ce au făcut pe vremea lor era nobil şi spre binele naţiunii, iar ce se întâmplă acum e dezastru. Nu zău?

Deşi bănuiam, deşi aveam mărturii concrete ale mecanismului judiciar românesc, până n-am văzut cu ochii mei transcrierea infamantă a dialogului dintre cele două pupeze lacome, nu mi-am putut imagina cât de jos suntem. Aidoma acelei categorii sociale care, în particular, a făcut avere vânzând, bucată cu bucată, proprietatea colectivă a statului român, în Justiţie legile se negociază la sânge, la bucată. Dreptatea are preţ bun şi, conform pieţei libere, câştigă ofertantul cel mai generos. Dacă n-ar fi greţos, groaznic şi grav, poate că aş continua să fac mişto de fetele vesele din instanţă pe care le vor smotoci mult şi bine infractoarele fără carte şi fără parte. Dar nu ele, săracele sunt vinovate (deşi vinovăţia lor e deasupra oricărei îndoieli şi nu are nicio scuză), cât sistemul „ticăloşit“ pe care toţi politicienii vor să-l dezticăloşească în folos propriu. De la inamovibilitatea judecătorilor corupţi până la numirile pe ochi frumoşi, Justiţia noastră e bolnavă.

Dar şi mai rea, mai înspăimântătoare e conştiinţa de sine a acestor ipochimeni pe care ţara nu-i merită. Şi le e frică, e drept, dar nu de pedeapsa divină şi nici de oprobriul public, ci de faptul că vor fi smulşi din cercul lor înalt, îmbătător, scăldat în lux, calm şi voluptate, de unde muritorii simpli sunt ori nişte viermi, ori nişte vaci bune de muls.