Apostolii lui Klaus

Aleşii poporului, cei mai mulţi din PSD, s-au trezit peste noapte că sunt discriminaţi şi că vor pensii „speciale“. Până aici, nimic nou: parlamentarii vor bani mai mulţi de când lumea şi pământul. Înfieraţi au fost însă şi liberalii pentru că, iată, 23 dintre ei au vrut şi ei bani mai mulţi. După ce s-au codit, vreo 13 au anunţat că îşi retrag sau chiar şi-au retras deja semnătura de pe proiect. S-au răzgândit? Puţin probabil.

Explicaţia cea mai la îndemână este că, din păcate pentru ei, cei 23 de liberali fac parte din partidul care şi-a asumat deplina moralitate în spiritul şi litera preşedintelui Klaus Iohannis. De semnat, deci, au semnat şi apoi s-au resemnat. Păi, cum vine asta? Imediat după alegerile prezidenţiale, PNL şi-a asumat o serie de principii pe care ştia că alegătorii le pretind de la partidul care, în definitiv, a dat preşedintele: au clamat că refuză traseismul, deşi în spatele obloanelor trase au purtat aceleaşi negocieri; au susţinut tot felul de proiecte menite să îi facă simpatici, au vorbit despre cinste şi corectitudine mai abitir ca duhovnicii din biserică, dar s-au bâlbâit când a venit vorba de condamnaţii penal. Aşa au descoperit că, ce să vezi, supravieţuirea politică ţine de multe ori de nişte jonglerii cu principiile morale, iar liberalii se trezesc aproape zilnic că, orice ar face, sunt acuzaţi de ipocrizie. O situaţie cel puţin neplăcută, trebuie să recunoaştem.

De fapt, povestea cu pensiile a fost doar vârful aisbergului. Teoretic, declaraţiile liderilor PNL, în frunte cu Alina Gorghiu, au fost corecte: nu se poate interzice dreptul la iniţiativă legislativă al vreunui parlamentar. A venit apoi iureşul presei peste PNL, acest Partid Naţional al Libertinilor, au apărut mustrările, povara sondajelor şi, desigur, povara de a fi elevii preferaţi ai Profesorului de la Cotroceni. Pentru că, nu-i aşa, Iohannis nu ar fi semnat şi nu ar fi aprobat aşa ceva. Poate, cine ştie, s-au şi consultat între timp.

Contradicţia între cele două poziţii liberale e simplu de explicat: Iohannis a fost un accident pentru PNL şi puţini oameni din partid au avut încredere în el. Cei mai mulţi, cu câteva excepţii printre care şi Alina Gorghiu, care s-a implicat în campania sa, erau fie resemnaţi, fie înspăimântaţi de perspectiva de a se afla sub jugul PSD. Cum spune înţelepciunea populară, cu o floare nu se face primăvară. Unii membri PNL au înţeles asta şi s-au revoltat. Secretarul general al partidului, Marian Petrache, a şocat când a spus că PNL nu are majoritate în Parlament. Şocul nu a fost iscat de declaraţia în sine, pentru că era vizibil din spaţiu faptul că liberalii ar răsturna Guvernul doar printr-o minune, ci de faptul că a avut, în sfârşit, cineva curaj să spună lucrurilor pe nume. Se teme PNL de alegătorii lui? Să nu-i supere? Nu e de mirare atunci că Opoziţia lasă de dorit.

De fapt, cu o reducere a TVA împotriva căreia nu ar putea spune nimic, liberalii puteau exploata tema pensiilor speciale, chiar dacă, dintre ei, unii au semnat. Cel mai probabil, conducerea PNL nici măcar nu a discutat subiectul cu liberalii în momentul în care PSD strângea semnături pe holuri, aşadar nici de sancţiuni nu se putea vorbi, pentru că nimeni nu poate interzice unui ales să semneze iniţiativele altui partid, dacă el chiar crede în ele. Şi ceva îmi spune că parlamentarii cred în bani mai mulţi la pensie. Ce au făcut în schimb cei de la PNL? Au retras semnăturile. Numai că asta i-a adus iar în gura presei şi a lăsat o impresie de dictatură prost croită.

Ca să depăşească impasul filosofico-moral, PNL trebuie să îşi asume că nu e un partid de „iohannişi“. Că reperele la care se raportează, adică acelea de la Cotroceni, sunt mai degrabă aspiraţionale şi că lupta politică nu e tocmai un duel cu lalele în loc de săbii. Că nu sunt un partid de călugări şi că, deşi se vor a fi apostolii preşedintelui, trebuie să îşi asume câte un Iuda.

În campania electorală pentru alegerile prezidenţiale, Klaus Iohannis a întors a doua dezbatere în favoarea lui când a scos un talon de pensie de 4 lei din buzunar şi i l-a arătat premierului. A fost, poate, singura dată când Iohannis a fost cel care a lansat ofensiva şi a fost una bună. L-a lăsat pe Victor Ponta fără replică. Şi de această dată, era suficient ca liberalii să facă acelaşi lucru: să arate cu degetul spre realitatea care e negată zilnic la televizor, să contraatace.  Asta pentru că politica defensivei este reţeta sigură spre eşec în Opoziţie, iar etalonul prezidenţial pe care îl urmează nu face decât să îi blocheze. PNL trebuie, întocmai ca Apostolul Petru, să se lepede de Iohannis ca să supravieţuiască, dar să îşi amintească, după cântatul cocoşului, cum s-a produs minunea din sondaje.